Prezenţa

     Prezenţa e tăcută şi transmite o stare de pace care este chiar spaţiul în care şi prin care totul există şi totul îşi are propria existenţă şi experienţă. Este de o blândeţe infinită şi, totuşi, are tăria stâncii. Cu ea, orice frică dispare. Bucuria spirituală îşi face apariţia la un nivel calm, de un extaz inexprimabil. Pentru că perceperea timpului încetează, nu există nici temere, nici regret, nici suferinţă, nici anticipare; izvorul bucuriei este nesfârşit şi atotprezent. Fără de-nceput şi fără de sfârşit, nu există nici pierdere, nici mâhnire, nici dorinţă. Nu trebuie făcut nimic; totul este deja perfect şi întreg.

     Atunci când timpul se opreşte, toate problemele dispar; ele nu sunt decât plăsmuirile unui punct de vedere/ percepere. Pe măsură de Prezenţa începe să predomine, încetează orice identificare cu trupul sau cu mintea. Când mintea ajunge să fie tăcută, gândul că ,,Eu sunt" dispare la rândul său şi Conştiinţa Pură răzbate pentru a ilumina ceea ce omul este, a fost şi va fi întotdeauna, dincolo de timp şi, prin aceasta, fără de început şi fără de sfârşit.

     Oamenii se întreabă ,,Cum poate fi atinsă starea de conştientizare?", însă puţini sunt aceia care parcurg paşii necesari, tocmai fiindcă sunt aşa de simpli. Iniţial, dorinţa de a atinge starea aceea era intensă. Apoi am început să mă antrenez să acţionez în toate situaţiile, fără excepţie, cu o constantă şi universală iertare şi blândeţe. Individul trebuie să manifeste compasiune faţă de tot ce-l înconjoară, inclusiv faţă de propriul sine şi de gândurile sale. După aceasta s-a manifestat elanul de a-mi ţine dorinţele în expectativă şi de a renunţa la a-mi impune voinţa personală moment de moment. Pe măsură ce fiecare gând, sentiment sau faptă erau lăsate în voia lui Dumnezeu, mintea a devenit, treptat, tăcută. La început, ea a renunţat la poveşti şi paragrafe întregi, apoi la idei şi la concepte. Pe măsură ce individul renunţă la dorinţa de a se afla în posesia acestor gânduri, ele nu mai ajung să fie atât de elaborate şi încep să se fragmenteze cât timp sunt doar pe jumătate formate. 

     Dintr-o dată, fără niciun semn prevestitor, a intervenit o modificare în conştientizare şi Prezenţa s-a aflat acolo inconfundabilă şi atotcuprinzătoare. Au existat şi câteva clipe de teamă când eul se stingea, dar după aceea absolutul Prezenţei mi-a inspirat o străfulgerare de veneraţie. Această realizare a fost spectaculoasă, mai intensă decât tot ce resimţisem anterior. Nu avea niciun corespondent în experienţa obişnuită. Şocul de proporţii a fost atenuat de iubirea care însoţea Prezenţa. În lipsa sprijinului şi a protecţiei acelei iubiri, individul ar fi anihilat.
(David R. Hawkins)

-va urma-

Dansul vietii. Eliberarea de atasament

Oamenii care excelează în manifestarea fizică a ideilor lor învaţă să-şi fixeze obiective realiste şi să le aplice într-un mod flexibil, răspunzând la condiţiile concrete. Dacă vrei să înţelegi ce înseamnă flexibilitate, urmăreşte comportamentul unui copăcel tânăr în bătaia vântului. Trunchiul său este subţire şi fragil, dar dispune de o impresionantă forţă şi rezistenţă. Aceasta se datorează faptului că el se mişcă împreună cu vântul, nu împotriva lui.

Atunci când condiţiile sunt potrivite ca ceva să se întâmple, aceasta se va întâmpla fără mare efort. Când condiţiile nu sunt potrivite, chiar şi un mare efort nu va reuşi. A te mişca împreună cu vântul necesită o sensibilitate faţă de condiţiile existente. Există momente pentru odihnă şi retragere şi momente pentru a te mişca energic înainte.

A şti când să te mişti şi când să nu te mişti este o chestiune de bun simţ şi de intuiţie. Gândirea abstractă nu poate duce, prin ea însăşi, la percepţia adevărată. Ea trebuie combinată cu sensibilitatea emoţională. Ca să vezi lucrurile în mod corect trebuie să înţelegi cât de mult ai investit emoţional într-o situaţie, cât şi modul în care evenimentul apare şi se desfăşoară în exterior.

Trebuie luate în considerare atât realitatea interioară, cât şi cea exterioară. Unii oameni spun că realitatea interioară determină realitatea exterioară. Alţii spun că cea exterioară o determină pe cea interioară. Şi unii şi alţii au dreptate. Găina nu ar exista fără ou – şi vice-versa.

Cauza şi efectul nu sunt lineare şi secvenţiale. Ele se manifestă în mod simultan. Prin natura lor, ele au o mişcare circulară. Nu numai cauza determină efectul, dar şi efectul determină cauza.

Răspunsul la întrebarea „ce a fost mai întâi, oul sau găina?” poate fi – ori nici unul, ori amândouă. Găina şi oul sunt creaţii simultane. La toate întrebările de genul ori/ori trebuie să se răspundă în acelaşi fel – altfel răspunsul va fi fals.

Realitatea Supremă nu poate fi înţeleasă într-un cadru de referinţă dual. Ea include atât realitatea interioară, subiectivă, împreună cu realitatea exterioară, obiectivă – cât şi interacţiunea lor reciprocă, spontană. Toate contrariile sunt conţinute înăuntrul ei. Realitatea Supremă e creaţia acceptării totale, a capitulării totale şi a iubirii totale, atotcuprinzătoare. Nu există ceva care să fie separat de ea. Chiar şi atunci când copacii sunt smulşi din rădăcină şi duşi la vale de şuvoi, nu e nici o tragedie, căci nu există diferenţă între copac şi şuvoi.

În contrast cu fluxul Realităţii Supreme se află Rezistenţa care dă naştere diferitelor condiţii. Distincţiile, comparaţiile, judecăţile intră în joc, iar cursul natural este întrerupt. Natura Realităţii Supreme este de a spune „Da”. Ea are o exuberanţă naturală şi un entuziasm firesc. Vrea să ia totul cu ea. E fericirea personificată, pentru că ea consideră totul şi pe toţi ca fiind ea însăşi.

Rezistenţa spune mereu „Nu”. Prin natura ei, aduce conflict şi luptă. Se opune la orice şi, astfel, ea este nefericirea personificată. Acolo unde nu există rezistenţă, nu există nefericire. Nefericirea opune întotdeauna rezistenţă unor condiţii. Ea se constituie pe nişte interpretări pro sau contra. Rădăcina nefericirii este ataşamentul.

Nu îţi cer acum să renunţi la toate ataşamentele tale. Aceasta, prietene, nu este un ţel realist. Îţi cer doar să devii conştient de ataşamentele tale, de percepţiile tale, de interpretările tale pro şi contra. Îţi cer doar să observi cum ai făcut ca fericirea ta să fie condiţionată. Dacă vrei să înţelegi necondiţionarea, priveşte copacul mişcându-se în bătaia vântului. E cea mai bună metaforă pe care o poţi găsi. Copacul are rădăcini adânci şi ramuri întinse. Jos e neclintit, iar sus e flexibil. Este un simbol al tăriei şi al capitulării.

Poţi dezvolta aceeaşi tărie de caracter, mişcându-te flexibil o dată cu toate situaţiile din viaţa ta. Stai drept şi fii înrădăcinat în momentul de faţă. Cunoaşte-ţi nevoile, dar îngăduie ca ele să fie satisfăcute cum ştie viaţa mai bine.

Nu insista ca nevoile tale să fie satisfăcute într-un anumit mod, căci, dacă insişti, vei opune o rezistenţă inutilă. Trunchiul copacului se frânge, atunci când încearcă să se opună vântului.

Mişcă-te o dată cu vântul!

Viaţa ta e un dans! Ea nu este nici bună, nici rea. E o mişcare, un continuum.

Alegerea ta este una simplă: poţi dansa sau nu. Decizia de a dansa nu te va scoate de pe ringul de dans. Dansul va continua în jurul tău. Dansul va continua şi tu eşti parte din el. Există o demnitate simplă în asta. Te încurajez să te bucuri de pura stare de graţie de a fi viu. Dacă vei căuta în viaţă un sens mai elevat, vei fi dezamăgit. Dincolo de dans, nu se află nici un sens.

Toate condiţiile se deschid înspre necondiţionare. Fii, pur şi simplu, deschis şi prezent şi vei cădea în braţele lui Dumnezeu. Dar împotriveşte-te chiar şi pentru o clipă – şi vei fi prins într-o complicaţie fără rost, provocată de tine însuţi. Fiinţele umane nu pot fi independente de realitatea condiţionată, deoarece realitatea condiţionată este o creaţie a conştientei umane.

Opriţi-vă din încercarea de a scăpa de propriile voastre creaţii. Acceptaţi-le, pur şi simplu, aşa cum copacul acceptă vântul. Demnitatea voastră constă în a deveni pe deplin umani, pe deplin receptivi la propriile voastre nevoi şi la nevoile altora. Compasiunea nu vine prin detaşarea de întreaga paletă a experienţei emoţionale, ci prin participarea plenară la ea.

Unii au spus că lumea asta e un loc al durerii. E absurd. Această lume nu este nici bucurie, nici durere, deşi aţi putea spune că e amândouă în acelaşi timp. Această lume este un loc în care se naşte corpul emoţional şi mental. Naşterea fizică şi moartea facilitează, pur şi simplu, dezvoltarea unei conştiente gândire/sentiment, care este responsabilă pentru propriile sale creaţii. E absurd să negi importanţa acestui proces al naşterii. Şi este la fel de absurd să-l glorifici. Nu există fiinţă umană care să nu parcurgă acest traseu al naşterii, fără să trăiască atât experienţa bucuriei, cât şi a durerii. Sunt oare ambele necesare? Absolut! Fără durere, mama nu ar putea scoate bebeluşul din ea. Şi fără bucuria vieţii nou-născute, durerea n-ar avea nici un sens. Dar nu spune „acesta e un loc al durerii” sau „acesta e un loc al bucuriei”. Nu căuta să faci din experienţa ta ceea ce ea nu este. Fereşte-te de interpretări care te-ar determina să accepţi numai o parte din spectrul vieţii.

Experienţa mea aici nu a fost diferită de a ta. Nu am biruit durerea. M-am lăsat în voia ei.

Nu am biruit moartea. Am păşit prin ea de bunăvoie.

Nu am slăvit trupul şi nici nu l-am condamnat.

Am intrat în dansul vieţii la fel ca voi, ca să cresc întru înţelegere şi acceptare, ca să trec de la iubirea condiţionată la trăirea iubirii fără condiţii. Nu există nimic din ceea ce tu ai simţit sau ai trăit ca experienţă, din care să nu fi gustat şi eu. Cunosc fiecare dorinţă şi fiecare frică, deoarece am trăit trecând prin toate. Iar eliberarea mea de ele nu a venit prin vreo dispensă specială.

Vezi tu, eu nu sunt un dansator mai bun decât tine. Mi-am oferit, pur şi simplu, disponibilitatea de a participa şi de a învăţa, iar aceasta e tot ce-ţi cer. Binevoieşte! Participă! Atinge şi lasă-te atins! Simte totul! Deschide-ţi braţele vieţii şi lasă-ţi inima să fie atinsă! De aceea te afli aici! Când inima se deschide, ea este plină de iubire. Iar capacitatea ei de a da şi a primi nu se mai bazează pe nimic din exterior. Ba dăruieşte fără să se gândească la recompensă, deoarece a da este cel mai mare dar. Şi primeşte – nu numai pentru sine – ci pentru ca şi alţii să poată trăi experienţa darului.

Legile lumii acesteia nu îi mai limitează pe bărbatul sau pe femeia a căror inimă este deschisă. Şi astfel se întâmplă miracole – nu printr-o activitate specială, ci doar ca o extensie a iubirii însăşi. Miracolele nu vin dintr-o gândire lineară, secvenţială. Ele nu pot fi planificate. Nu poţi învăţa nici să le faci, nici să le primeşti. Miracolele vin în mod spontan în inima care s-a deschis şi în mintea care a renunţat la nevoia ei de a controla sau de a şti. Căci Mintea lui Dumnezeu e nevinovată şi atotdăruitoare. Ea nu-ţi poate refuza cele necesare, întrucât eşti parte din Ea. Ea nu te cunoaşte ca fiind separat. Asemenea unui părinte ce se uită la unicul său copil. Ea te priveşte cu statornică iubire şi afecţiune. „Întinde-ţi mâna şi primeşte aceste daruri”, te invită Ea. Dar tu nu dai ascultare chemării Ei. În frustrarea ta, nu auzi Vocea Divină care te chemă. Privind în jur la condiţiile vieţii tale şi găsindu-le numai defecte, nu eşti conştient că te-nconjoară Iubirea necondiţionată a lui Dumnezeu. Şi totuşi, oricât de departe te-ai simţi tu de Dumnezeu, nu eşti decât la un gând distanţă.

Chiar acum eşti fie fericit, fie găseşti nod în papură împrejurărilor din viaţa ta. Îngăduie-ţi să fii prezent în gândurile tale şi întreabă: „Sunt eu, în acest moment, conştient de Iubirea necondiţionată a lui Dumnezeu pentru mine?” Dacă răspunsul este „Da!”, vei simţi căldura Prezenţei Divine în inima ta. Iar dacă răspunsul este „Nu”, conştiența ta te va face să-ţi aminteşti acea Prezenţă şi să o atragi către tine. Această practică simplă nu poate da greş. Încearc-o şi convinge-te! Pe măsură ce înveţi să fii deschis momentului prezent, vei deveni din ce în ce mai conştient de Prezenţa Divină în mintea şi experienţa ta. Rostul tău personal se va dezvălui în această conştienţă lărgită, ajutându-te să înţelegi cum poţi fi de cel mai mare ajutor pentru tine însuţi şi pentru ceilalţi.

 Paul Ferrini- Iubire fara conditii

Am coborât?

În ultimul timp m-am întors la politică. De unde nici nu plecasem de fapt. Interesant că politica şi spiritualitatea au intrat cam în acelaşi timp în viaţa mea. Şi, deşi par incompatibile, mă încăpăţânez să le fac pe amândouă. Mi-au spus mulţi că e un nonsens, că una o anihilează pe cealaltă, că în politică e mizerie şi să mă las. Despre ce vorbim de fapt? Despre un aspect care ne influenţează vieţile, de care depindem în această existenţă fizică zi şi noapte!? Mai ales când e noapte, adică când dormim precum în reclama de la FNI, o ştiţi, cea cu ,,dormi liniştit...". 

Am intrat în campanie, şi ajunsă la jumătatea ei, m-am trezit ruptă de preocupările mele spirituale, chiar şi de prietenii din această sferă. Nu am timp. Şi m-am întrebat, intuitiv: ,,Am coborât?" Mi-am coborât nivelul de vibraţie pentru a răspunde acestor solicitări? Poate doar puţin, dar nu atât cât cred cei care mă îndeamnă mereu să ies până nu mă murdăresc de tot. Dar, dacă vrem ca lumea să se schimbe, dacă vrem ceva mai bun pentru noi şi copiii noştri, noi cei treziţi ce facem? Ne ducem în locuri frumoase şi liniştite şi-i aşteptăm acolo pe ceilalţi? Ne ferim de mizerie chiar dacă ne confruntăm cu ea zilnic? Căutăm doar compania celor care ne pot ridica, uitând că în jurul nostru sunt oameni care aşteaptă poate de la cei care înţeleg şi simt mai mult, un semn de schimbare adevărată?

Dacă pentru asta va trebui să cobor, o voi face, ştiind că treptele sunt cu dus-întors şi la întoarcere nu voi fi singură. Pentru că dacă Dumnezeu m-a adus pe această cale nu e o întâmplare, e poate o menire şi un dar. Voi rămâne aşadar şi voi face ce ştiu şi cum ştiu mai bine, fără a ieşi de pe cale. Pentru că dacă ai puterea de a-ţi păstra drumul drept poţi avea şi bucuria de a vedea cum cei din jur îşi aliniază calea cu a ta pentru că Dumnezeu e pentru toţi destinaţia finală.

Energia emoţiilor

Uneori viaţa noastră aici, pe Pământ, unde am ales experienţa încarnării pentru a avea şansa de a experimenta şi de a trăi umanul sub toate formele sale, nu e tocmai perfectă. Orice om are provocări, evenimente neplăcute sau grave, eşecuri, crize existenţiale. Ceea ce face diferenţa între oameni nu sunt experienţele lor de viaţă ci modul cum s-au raportat la aceste experienţe, cum au ales să le depăşească şi să le transforme în oportunităţi de creştere.

Când suntem în miezul unui eveniment nedorit, emoţiile ne copleşesc iar mintea încearcă zadarnic să găsească soluţii de ieşire. Ea apelează la raţiune pentru a căuta explicaţii, motive şi pentru a găsi soluţii. Nimic mai fals! Viaţa însăşi va găsi rezolvarea pentru toate problemele care apar. Ea merge înainte indiferent de nenorocirile care se întâmplă. Mintea este locul unde acea experienţă dureroasă s-a născut şi este ştiut faptul că atunci când avem o problemă nu o putem rezolva la nivelul la care ea a apărut ci la un nivel superior. Când decidem asta accesăm energii mai înalte care înseamnă mai multă detaşare şi mai multă putere.

Singurul lucru de care trebuie să avem grijă şi pe care trebuie să-l gestionăm îl reprezintă emoţiile. Asta pentru că evenimentul în sine nu reprezintă o problemă, adevărata problemă este felul în care ne simtim noi faţă de el. Sentimentele noastre vin din sistemul nostru de credinţe adânc înrădăcinat în subconştient. Decomprimarea emoţiilor este un fenomen asemănător deconectării unui aparat de la sursa de energie. În acel moment accesăm o stare de pace şi de linişte interioară. Din acel moment ne situăm înafara emoţiei şi devenim observator. Ne dăm seama în acel moment că emoţiile dureroase pe care simţim sunt rezultatul unui sistem de credinţe şi nu rezultatul experienţei în sine. E unanim recunoscut faptul că la moartea cuiva, cei apropiaţi trebuie să experimenteze durerea, suferinţa. De ce? Pentru că socialul a etichetat această experienţă ca fiind dureroasă. Şi noi aducem în experienţa proprie acest sentiment.

Atunci când depăşim dualitatea şi nu mai punem etichete înţelegem că stă în puterea noastră de a trăi acea experienţă în felul în care noi alegem. Putem experimenta înăuntrul nostru ceea ce se petrece înafară de fapt, dar putem foarte bine să nu aducem acea energie în interior pentru a nu ne provoca suferinţă sau durere. De fapt ideea nu este de a lăsa sau nu energia emoţiei să se manifeste ci să nu ne lăsăm ,,trăiţi" de ea ci să fim noi cei care o manevrăm şi o ,,trăim".

Procesul e simplu: ,,Intrăm în emoţie, trecem apoi dincolo de emoţie şi ne oprim din a o mai chema în vreun fel.(...)Esenţa eliberării este capitularea în faţa energiei, până în profunzime." (D. R. Hawkins)

Pace

    Pacea mintii este una dintre nestematele intelepciunii. Este rezultatul eforturilor indelungi si rabdatoare de autocontrol.Prezenta sa indica experienta matura si o cunoastere mai profunda a legilor si a mecanismelor gandirii. Omul  devine calm in masura in care se considera o fiinta cu gandire evoluata;caci o asemenea cunoastere necesita intelegerea celorlalti, ca rezultat al gandirii. Pe masura ce dezvolta o modalitate corecta de intelegere si vede tot mai limpede legaturile interne dintre lucruri, prin actiunea cauzei si a efectului, omul inceteaza sa se mai agite, sa se mai ingrijoreze si sa se mai jeleasca si ramane constant, hotarat si senin.

     Omul calm, dupa ce a invatat cum sa se guverneze pe sine, stie cum sa se adapteze la ceilalti, iar acestia, la randul lor, ii poarta respect pentru forta sa spirituala si simt ca pot sa invete de la el si sa se bizuie pe dansul. Cu cat omul devine mai calm, cu atat e mai mare succesul, influenta sa, puterea sa de a face bine. Chiar si comerciantul obisnuit va descoperi ca prosperitatea afacerii sale creste pe masura ce-si dezvolta mai multa stapanire de sine si echilibru; caci oamenii vor prefera intotdeauna sa aiba de-a face cu un om a carui purtare e mereu echilibrata.

     Omul puternic si calm e intotdeuna iubit si respectat. El e ca un copac care face umbra intr-un tinut secetos sau ca o stanca langa care te poti adaposti pe furtuna. Cine nu iubeste o inima linistita, o viata calma si echilibrata?Pentru cei ce poseda aceste daruri binecuvantate nu conteaza daca ploua sau e soare, schimbarile care se pot abate asupra lor nu au importanta, caci ei sunt intotdeauna blanzi,senini si calmi. Acest echilibru desavarsit al caracterului, pe care il numim seninatate, este ultima lectie a culturii. Este inflorirea vietii, rodirea sufletului. 

     E pretioasa ca intelepciunea, mai de dorit ca aurul,da, chiar decat cel mai pur aur. Cat de nesemnificativa pare goana dupa bani in comparatie cu o viata senina-o viata care se scalda in Oceanul Adevarului, sub valuri, dincolo de furtuni, in Calmul Etern! Cunoastem atat de multi oameni care-si inacresc viata, distrug tot ce e bland si frumos prin furii explozive,care-si distrug caracterul si-si fac sange rau. Nu se stie daca nu cumva marea majoritate a oamenilor nu-si distrug viata si fericirea din lipsa stapanirii de sine.In viata, intalnim atat de putini oameni care sa aiba acel echilibru desavarsit, caracteristic unei personalitati slefuite. Da, omenirea navaleste cu pasiune necontrolata, se lasa agitata de suferinte neinfranate, purtata de colo-colo de nelinisti si indolieli. Numai omul intelept, ale carui ganduri sunt controlate si purificate, face vanturile si furtunile sa i se supuna.

      Suflete zdruncinate de furtuni, oriunde v-ati afla, indiferent in ce conditii ati trai, aflati aceasta: in oceanul vietii, Insulele Binecuvantarii zambesc, iar Tarmul Insorit al idealului vostru va asteapta.Tineti mana cu hotarare pe carma gandurilor.In corabia sufletului vostru se odihneste stapanul conducator. El doarme numai. Treziti-l! Stapanirea de sine inseamna putere, gandirea dreapta inseamna capacitatea de a conduce. Calmul inseamna putere!

     Rostiti in sufletele voastre: "Pace, ramai!"

                                                                        (James Allen - "Dupa cum gandeste omul")

Sfârşitul timpurilor...

“Sfarsitul timpurilor” in viziunea unor savanti – Ervin Laszlo, Stanislav Grof si Peter Russell, in dialog cu Horia Turcanu.

Stiinta contemporana acrediteaza profetiile legate de sfarsitul lumii. Nu va fi, insa, un final de existenta, ci o uriasa schimbare de constiinta. 

Istoria recenta a umanitatii este o istorie a crizelor de toate felurile: economice, sociale, politice, financiare, crize umanitare, crize care desemneaza de fapt situatii de razboi, crize ecologice care desemneaza de fapt distrugeri ireversibile ale vietii de pe planeta, crize ale petrolului, ale terorismului, ale ostaticilor, crize climatice si alte sute de feluri de crize.

Exista o criza de supra-productie de alimente, sute de milioa

ne de tone pe an, si simultan o criza a foamei: mai mult de o suta de milioane de oameni sunt sub pragul subzistentei. La fiecare 6 secunde cineva moare de foame in lume.

Sase milioane de copii mor de foame pe an, in timp ce 155 de milioane sunt supraponderali. Cateva sute de miliardari detin mai multi bani decat trei miliarde de oameni mai putin norocosi. Jumatate din umanitate.

Energia solara pe care o primeste pamantul timp de numai patruzeci de minute, daca ar fi folosita integral, ar acoperi necesarul de energie al planetei pentru un an intreg.

Dar noi ne incapatanam sa stoarcem ultimele picaturi de petrol si carbune, care polueaza aerul si apa, cu costuri enorme si consecinte incalculabile.

Zeci de specii de plante si animale dispar definitiv in fiecare zi, calota glaciara se topeste in ritm accelerat crescand nivelul oceanului planetar, milioane de hectare de padure dispar definitiv in fiecare an. In fiecare clipa, la nivelul intregii planete, se desfasoara sute de razboaie.

Armele dezvoltate de tarile avansate sunt mai periculoase decat conflictele pe care incearca sa le previna. Au trecut 200 de ani de la revolutia industriala, cea care a declansat constructia lumii in care traim si oamenii nu sunt deloc mai fericiti decat inainte.

Visul unei umanitati fericite pare a se fi transformat intr-un cosmar punctat de crize contradictorii.

Cetatenii tarilor avansate se declara cei mai nefericiti. Consumul de droguri, de alcool, rata sinuciderilor sunt cele mai ridicate pe care le-a cunoscut vreodata omenirea.

Depresia, alienarea, disolutia relatiilor dintre oameni au atins proportiile unei epidemii. Vorbim despre o criza economica, dar in realitate economia nu este decat una dintre fetele lumii pe care noi am construit-o dupa chipul si asemanarea noastra, reflectand propriile noastre valori.

Este consecinta directa a unui mod de a privi lumea si de a ne raporta la ea. Am construit o lume a super-tehnologiilor, din care sufletul a fost exclus.

Am creat un sistem al competitiei acerbe, in care distrugerea “adversarului” este o izbanda, iar singuratatea si nefericirea este implicita. Un sistem al separarii de ceilalti si de noi insine in care crizele exterioare reflecta de fapt o criza interioara a umanitatii.

In septembrie 2009, la Milano, in Italia, s-a desfasurat o conferinta internationala avand ca tema psihologia si spiritualitatea. Am fost acolo.

Cu 20 de ani in urma, ar fi fost de neimaginat ca fizicieni, biologi, psihologi, psihiatri, bio-chimisti, astrofizicieni si filosofi sa se afle la aceeasi masa, discutand despre o noua viziune, spirituala, asupra universului. Cele mai stralucite spirite ale lumii stiintifice au fost acolo, iar tema principala in jurul careia s-au invartit discutiile a fost criza prin care trece in acest moment umanitatea.

Numai ca abordarile nu au fost cele cu care suntem obisnuiti din presa. Ideea principala care s-a desprins din intreaga conferinta a fost aceea ca traim timpuri de mare cumpana la nivel planetar si ca motivul pentru care se intampla acest lucru este in esenta modul in care privim lumea si pe noi insine.

Criza este una de constiinta si cata vreme nu vom schimba acest lucru, el se va manifesta in toate domeniile vietii noastre. Distrugerile la nivel planetar ale mediului si ale resurselor au atins un prag critic. Daca ceva nu se schimba, atunci povestea umanitatii, asa cum o cunoastem, se apropie de final. Pare incredibil, dar acesti oameni de stiinta au vorbit cu voce tare, in fata camerelor televiziunilor italiene, nu numai despre necesitatea de a repune civilizatia pe alte baze, spirituale, de a reforma totul, sistemele sociale, stiinta, medicina, tot ceea ce sta la baza cunoasterii umane, dar si despre anul 2012 si despre stravechi profetii care anuntau o transformare de proportii la “sfarsitul timpurilor”.

Tema mi s-a parut fundamentala. Am ales trei dintre numele “grele” prezente la Milano pentru interviuri in exclusivitate: Stanislav Grof, doctor in psihiatrie, profesor si scriitor, Ervin Laszlo, cel mai 

important ganditor in domeniul filosofiei sistemelor si al evolutiei, si Peter Russell, fizician, matematician si explorator al constiintei umane.

Ervin Laszlo

“Asistam la sfarsitul unei lumi si, poate, la nasterea uneia noi”

Ervin Laszlo este filosof si scriitor. Fost profesor de filosofie, stiinta sistemelor si futurologie la universitati celebre din SUA, Europa si Orientul Indepartat.

A scris vreo 70 de carti al caror subiect este faptul ca traim intr-un univers in care suntem interconectati intre noi si conectati miraculos la toate elementele realitatii.

A fost de doua ori nominalizat la Premiul Nobel pentru Pace. Este fondatorul Consiliului Inteleptilor Lumii, care reuneste cei mai faimosi oameni de stiinta ai planetei, fondatorul Clubului de la Budapesta si al Grupului de Cercetare Generala a Evolutiei, membru al unei liste lungi de institutii academice si universitare din intreaga lume. Traieste in Toscana, pe un deal, intr-un sat minuscul, intr-o casa care, acum vreo 200 de ani, era o capela manastireasca. Parintii lui erau din Transilvania. De la Cluj.

- Vorbiti despre o lume a carei schimbare este iminenta sau va disparea. Ce inseamna acest lucru?

- Inseamna ca ne indreptam catre cea mai mare transformare din istoria omenirii. Si daca vrem sa nu disparem, sa continuam sa existam pe aceasta planeta si sa ne dezvoltam, trebuie sa reanalizam notiunile de univers, fiinta umana, progres si dezvoltare. E tarziu, dar trebuie sa aflam cine suntem.

Lumea pe care am construit-o, ca reflexie a felului in care vedem noi universul si pe noi insine, nu se mai poate sustine in nici un fel. Trebuie reformat totul, lumea business-ului bazata pe exploatarea nebuneasca a resurselor si pe supra-productie, politicile industriale care conduc la dezastru ecologic, la incalzirea globala si la cresterea periculoasa a nivelului oceanului planetar.

Politicile economice internationale care au fragmentat lumea in prea saraci si prea bogati, care au condus la mase imense de emigranti care fug de foame si de epidemii. Politicile militare care consuma resurse inimaginabile in folosul unor structuri financiare.

Lumea se afla in pragul unui colaps economic, social si politic care genereaza haos si violenta. Este o lume pe care noi am creat-o si care acum se prabuseste. Ca sa intelegem motivele prabusirii, trebuie sa privim lucrurile sistemic. Ca in medicina holistica, in care pacientul e vazut ca un tot, nu doar ca un trup.

- Vorbiti despre o schimbare fundamentala la nivelul constiintei. Ce fel de Constiinta ar fi aceea care sa schimbe lumea? Si cum ar putea fi lumea noua?

- Mistici, filosofi, lideri spirituali si sociologi au dat raspunsuri interesante la aceasta intrebare: ce fel de constiinta ar fi urmatorul stadiu al umanitatii? Cred ca un raspuns sugestiv il ofera misticul american Richard Bucke care vorbeste despre o constiinta cosmica, depasind ceea ce numim in zilele noastre “constiinta de sine”.

In esenta, in zilele noastre stiinta re-descopera cu mijloacele ei ceea ce misticii si vizionarii au stiut dintotdeauna despre Univers, si anume faptul ca Universul este viu, constient si ca ceea ce suntem noi cu adevarat este mult mai mult decat a crezut stiinta de viziune mecanicista.

Noi nu suntem fiinte separate unele de altele, ci comunicam intre noi si cu intregul Univers pe niveluri infinit de complexe, pe care abia incepem sa le intelegem.

Isi face loc incetul cu incetul ideea ca suntem in ultima instanta manifestari ale constiintei, care este esenta universului, principiul organizator aflat in spatele aparitiei formei materiale.

Din aceasta perspectiva, urmatorul stadiu al constiintei ar putea fi acela al Constiintei “trezite”, “iluminate”, al Constiintei constiente. O lume care ar reflecta un asemenea nivel de constiinta ar fi o lume total diferita.

Stadiul in care suntem acum poate fi descris drept materialist, orientat catre consum, care se crede auto-suficient, dar a carui lege fundamentala este cresterea nelimitata, caci nu intelege si nu se preocupa de context, de restul universului.

Este un stadiu egoist, limitat, agresiv si aceasta se reflecta in tot ceea ce facem. Observati ca descrierea ar putea fi aceea a unui cancer in raport cu corpul pe care il paraziteaza.

Celulele canceroase nu se preocupa de rest, ci doar de ele, cresc fara limita, exact precum concernele multinationale distrug totul in cale, exact precum sistemele noastre economice, politice si militare. Ele sfarsesc prin a muri odata cu trupul secatuit.

O noua lume, cladita de un nou nivel de constiinta, ar fi cladita pe respectul fata de celalalt si fata de univers, care este viu, o lume ecologica, ale carei sisteme sunt orientate catre natura, catre a simti mai mult decat catre a avea si a face, in care celalalt nu mai este perceput ca adversar, ci ca un partener.

Este o lume in care umanitatea traieste armonic cu mediul, constienta ca este o parte a universului viu. Este greu de trasat harta unui alt nivel de constiinta, dar o alta privire asupra universului genereaza un alt fel de stiinta, un alt fel de medicina, un alt fel de invatamant, relatii sociale etc. Important este ca schimbarea a inceput deja, chiar daca nu toti isi dau seama si chiar daca nu avem garantia ca nu e prea tarziu.

Stanislav Grof:

“Singura solutie este intoarcerea catre interior”

Doctorul Stanislav Grof este unul dintre cei mai importanti cercetatori ai Constiintei din secolul XX. Este fondatorul curentului transpersonal in psihologie si acela care a reusit sa introduca spiritualitatea ca dimensiune fundamentala a psihicului omenesc, in lumea psihologiei academice.

Este unul dintre pionierii studiilor privind forta vindecatoare a starilor de constiinta extinsa si creatorul unei tehnici de accesare a acestor stari, numita Respiratie Holotropica. Este profesor la Institutul de Studii Integrale din California, unde conduce catedra de Filosofie, cosmologie si constiinta. Este autorul a numeroase carti despre natura constiintei.

Considerat un geniu in domeniul sau, Stanislav Grof este un om de o blandete, o simplitate si o generozitate extraordinare. Am avut ocazia de a petrece doua zile impreuna cu el, care au fost un regal de idei si viziuni. Interviul de mai jos este o sinteza a nenumaratelor ore de discutie din acele zile.

- Sunteti om de stiinta si totusi cartile dvs. infatiseaza un univers de natura spirituala. Cum se vede “criza” prin care trece umanitatea din perspectiva psihologiei?

- Una dintre transformarile fundamentale prin care trecem este una de viziune. Stiinta tindea sa se opuna spiritualitatii, considerata ca fiind de ne-dovedit, pentru ca se baza pe perceptia subiectiva.

Or, subiectivitatea nu era luata in considerare, neputand fi masurata. Asa s-a intamplat ca experienta spirituala, mistica, veche de cand umanitatea, a fost exclusa din ecuatie. Dar, intre timp, stiinta incepe sa descopere ca subiectivitatea creeaza universul, la propriu. Numai ca pare tarziu.

Lumea pe care am creat-o are atributele stiintei clasice, mecanice. Este o lume rece, calculata, dura, guvernata de “legi” inguste, in care oamenii sunt considerati corpuri intr-un univers de corpuri si drept urmare se simt singuri si izolati. Am creat o lume din care orice principiu mai inalt – il poti numi Dumnezeu, de pilda – a fost exclus.

Suntem deci singuri, iar consecinta e frica. Compensam frica in fata unui Univers urias si gol, prin consumul compulsiv, prin a avea, a face, si cream o lume care raspunde acestui mod de a privi lucrurile.

Tratam planeta asa cum ne tratam pe noi insine si pe ceilalti: ca pe ceva care trebuie supus, invins, exploatat, controlat si chiar ucis daca e nevoie, pentru satisfacerea “nevoilor”. Criza prin care trece umanitatea este o criza interioara si astfel psihologica si spirituala, dar care a generat o criza exterioara atat de grava, incat pune in pericol existenta noastra ca specie. Umanitatea aflata in criza isi distruge casa si intrebarea este daca ne vom da seama la timp.

- Care ar fi primul pas?

- Uneori acest prim pas il face fiinta noastra, prin declansarea unei crize psiho-spirituale. Psihologia oficiala a tratat aceste crize drept crize psihotice, patologice si le-a suprimat cu medicamente dure, sub diagnostice neclare, dar in realitate, fiinta noastra interioara declansa un mecanism de auto-vindecare, de auto-reglare in fata unei situatii in care lumea interioara ajungea sa fie in divergenta cu restul universului.

Acum, intreaga umanitate se afla intr-o stare de urgenta spirituala care pune sub semnul intrebarii o intreaga perspectiva asupra vietii si descopera ca modul materialist de a vedea lumea nu este suficient. Asa se explica intoarcerea catre meditatie, catre spiritualitate, catre credinta, catre medicina naturista si holistica, interesul imens pentru psihologia transpersonala.

Omenirea pare ca face singura acest pas. Pentru fiecare dintre noi vine timpul sa privim in interior cu onestitate, atunci cand simtim “criza”. Criza este semnul transformarii, ceva trebuie sa moara, pentru ca apoi sa renasca. La nivelul unei persoane, dar si la nivelul intregii umanitati.

Despre adevăr, cu iubire

    

     În viaţă nu poţi trăi experienţa bucuriei, opunându-te ideilor şi acţiunilor altor oameni. Poţi trăi experienţa bucuriei, numai rămânând credincios adevărului dinăuntrul inimii tale. Iar acest adevăr nu îi respinge niciodată pe alţii, ci îi invită să intre. Adevărul este o uşă ce rămâne mereu deschisă. Nu poţi închide această uşă. Poţi alege să nu intri. Poţi merge în direcţia opusă. Dar nu poţi spune niciodată: ,,Am încercat să intru, dar uşa era închisă." Uşa nu este niciodată închisă pentru tine sau pentru oricine altcineva. Dacă ai sentimentul că uşa ţi-a fost trântită în faţă, înseamnă că ţi-ai interpretat experienţa cu înfricoşare. Crezi doar că uşa este închisă - dar convingerea ta că uşa e închisă te-ar putea convinge şi pe tine şi pe alţii că aşa stau lucrurile. 

      Sunteţi cu toţii nişte maeştri când e vorba să întoarceţi adevărul pe dos. Aveţi abilitatea creativă de a face ca orice lucru să însemne ceea ce vreţi voi să însemne. Puteţi face "nu" din "da" şi "corect" din "greşit". Chiar atât de puternice vă sunt credinţele! Dar faptul că aţi răsturnat adevărul nu înseamnă că adevărul încetează de a mai fi adevărat. Înseamnă doar că aţi reuşit să ascundeţi adevărul de voi înşivă. 

     Este, aşadar, foarte important cum îţi interpretezi experienţele.

     Dacă te simţi frustrat în aşteptările tale, vei accepta oare corecţia, sau vei insista că eşti nedreptăţit? Eşti tu victima a ceea ce ţi se întâmplă, sau eşti cel care foloseşte aceasta pentru a învăţa? Primeşti experienţele prin care treci ca pe o binecuvântare sau ca pe o pedeapsă? 

     Iată întrebarea pe care trebuie să ţi-o pui mereu. 

     Fiecare experienţă este o oportunitate de a îmbrăţişa adevărul şi de a respinge iluzia. În această privinţă, o experienţă nu este mai bună sau mai rea decât alta. Toate experienţele au acelaşi potenţial. Ele toate există doar ca un teren germinativ pentru natura ta divină. (...)

     Ai timp din belşug să faci greşeli şi să înveţi din ele.

     Nu da bice râului şi nici nu încerca să-l stăvileşti. N-o să-ţi folosească la nimic. Mintea Divină lucrează în mintea ta chiar acum, chiar aici. În asta trebuie să înveţi să ai încredere. 

                                                                                                                                                                          
                                                                                                            Paul Ferrini

Iubire fără condiţii

Căutarea iubirii necondiţionate într-o lume a condiţiilor este sortită, în mod inevitabil, eşecului. De vreme ce toţi acţionează conform unor tipare bazate pe ruşine sau vină, ei nu-ţi pot oferi iubirea pe care ştii că o meriţi şi nici tu nu le-o poţi oferi lor. 

Cel mai bun lucru pe care îl puteţi face este să vă ridicaţi unul altuia starea de conştienţă asupra iubirii ce vă este necesară - şi să începeţi să vă asumaţi responsabilitatea de a v-o dărui vouă înşivă.(...)

Acceptă-l, pur şi simplu, pe semenul tău şi binecuvântează-l pe calea sa. Dacă îţi cere ajutorul, dă-i-l bucuros, dar nu încerca să faci pentru aproapele tău ceea ce trebuie să facă el pentru sine însuşi. 

Este necesar ca limitele pe care le stabileşti să fie bine gândite, dacă se pune problema să treci dincolo de ele.

Nu-l face răspunzător pe aproapele tău pentru pacea şi fericirea ta şi nu-ţi asuma nici responsablitatea pentru pacea şi fericirea lui.

El n-a venit ca să te mântuiască pe tine şi nici tu n-ai venit aici ca să-l mântuieşti pe el.

Pe de altă parte, dezleagă-l pe semenul tău de orice resentiment pe care îl nutreşti faţă de el. Nu te abţine în niciun fel de la a-i arăta iubire.

Căci, a încerca să îl privezi de fericirea sa, înseamnă a-l ataca şi a te întemniţa pe tine însuţi în strânsoarea fricii şi a vinei.

Nu-ţi astupa urechile când aproapele tău strigă după ajutor.

Lasă-l să lucreze alături de tine, atâta timp cât vrea el. Şi, când e gata să plece, doreşte-i tot binele. Dă-i hrană şi apă pentru drum.

Nu-l îndatora şi nu-l forţa să stea împotriva voinţei sale.

Libertatea aproapelui tău nu este decât un simbol al propriei tale libertăţi. De aceea, lasă-l să vină şi să plece după bunul lui plac.

Urează-i bun venit când vine şi spune-i bun rămas când pleacă.

Mai mult de atât nu poţi face. Atât însă este suficient. 

Iubeşte-ţi aproapele, aşa cum ai vrea să te iubeşti pe tine însuţi. Această reciprocitate simplă şi plină de demnitate este un gest al iubirii şi acceptării. El demonstrează încredere şi stimă reciprocă. Mai mult de-atât e prea mult. Mai puţin de-atât e prea puţin.

Interpretezi ceea ce se întâmplă în viaţa ta conform credinţelor tale fundamentale şi stărilor emoţionale ce izvorăsc din ele. (...) 

Libertatea ta de bază constă în a accepta şi a învăţa din experienţele cu care eşti confruntat. Poţi, desigur, să respingi experienţa. Poţi refuza să înveţi din ea. Dar această opţiune duce la suferinţă. Dacă încă nu ştii asta, nu va dura mult până o vei afla. S-ar putea să întrebi: ,,Pot îndepărta suferinţa, acceptându-mi experienţele şi învăţând din ele?"

Iată o întrebare foarte bună. Nu numai că poţi îndepărta suferinţa, dar poţi trăi bucuria unirii cu Dumnezeu. Căci, îmbrăţişat de experienţa ta, îţi primeşti corecţia - şi gândurile tale se aliniază Minţii Divine.

Viaţa este ori rezistenţă, ori capitulare. Acestea sunt singurele opţiuni. Rezistenţa duce la suferinţă. Capitularea duce la beatitudine. Rezistenţa este decizia de a acţiona singur. Capitularea este decizia de a acţiona cu Dumnezeu.

                                                                                                                                            Paul Ferrini

Calea sufletului

Suntem fiinţe spirituale care au o experienţă umană.

Acesta e singurul adevăr de care avem nevoie, singurul lucru pe care trebuie să-l ştim în toate căutările noastre. De aici pornesc căutările noastre. Şi tot aici se sfârşesc. De la descoperirea sufletului care este, în esenţa sa primară, spiritual. Nu devii spiritual, EŞTI. Nicio practică, niciun exerciţiu practicat zilnic, nicio dogmă sau credinţă nu te vor duce pe calea sufletului tău dacă tu nu vrei să o vezi cum se întinde în faţa ta. Nu mai ai nimic de făcut. Totul a fost făcut perfect încă de la începuturi. Noi trebuie să ne amintim perfecţiunea acestui început şi să-i permitem să se manifeste. 

Toate experienţele prin care trece sufletul nostru pe cale sunt menite să îl înalţe şi să îl purifice. Dacă sufletul nostru ar fi un vas, orice experienţă nouă este precum o apă limpede care pătrunde în acest vas şi îl inundă. Dacă vasul este curat, apa e bună de băut! Îşi vor potoli setea cu şi de iubire toţi cei care reuşesc să ajungă la acest vas. Dacă vasul nu e curat, nici apa nu va fi. Ce faci atunci? Ţii vasul cu apă murdară sau foloseşti acest prilej pentru a-l curăţa? Şi dacă apa te-a ajutat să-l cureţi, ce faci cu ea? O eliberezi cu recunoştinţă.  

Sunt suflete precum vasele de argint care pot purifica şi alchimiza orice experienţă. Acele suflete şi-au amintit esenţa lor profund spirituală şi divină, iar pentru ele purificarea e un fenomen invers, dinspre suflet spre experienţă. Ele au o libertate mai mare pentru că pot alege să elibereze sau nu o experienţă, ştiind că oricare alegere îi va fi favorabilă. 

Orice suflet e un vas de argint. Unele nu ştiu asta. Altele trebuie curăţate şi lustruite. Dar nu există suflet de altă natură. Pentru că sursa e aceeaşi. Orice experienţă atrage sufletul nostru are acest scop: de a ne aminti esenţa sa divină. Când vom fi conştienţi de acest lucru vom privi aceste experienţe cu recunoştinţă şi cu dragoste. Vom elibera toate fricile, toate durerile, toate suferinţele. Vom permite iubirii să se manifeste în toată frumuseţea şi splendoarea sa. 

Scrisoare

(sursa facebook)

Despre educaţie, cu dragoste

Da, cu dragoste! Cu dragostea care ar trebui să fie baza educaţiei. Acest cuvânt este tabu în acest sistem. Dacă încercaţi să căutaţi în toate documentele mai mult sau mai puţin oficiale care reglementează educaţia din România nu veţi găsi acest cuvânt şi nici altele asemănătoare cum ar fi iubire, compasiune, înţelegere. În schimb găsim din abundenţă termeni precum ierarhii, competenţe, concurs, proba obligatorie, proba eliminatorie şi multe altele asemenea. Ştiu că mulţi încă mai cred că acestea sunt reperele unei educaţii de calitate, că S-A ÎNTÂMPLAT CEVA ÎN UTIMUL TIMP care a răsturnat aceste valori, că şcoala românească nu mai e ce-a fost, că profesorii şi mai ales copiii s-au schimbat. ŞI NU ÎN BINE! Dovada e că toate referirile la problemele educaţiei (care, între noi fie vorba, depaşesc graniţele noastre) aduc în prim-plan neajunsurile şi neîmplinirile. Care, evident, sunt analizate din perspectiva tradiţională, singura încă după care ne ghidăm.

Analizăm la fiecare început şi sfârşit de an aceiaşi parametri, care sunt de la an la an mai slabi, ne învârtim în acelaşi cerc vicios al întrebărilor sterpe care tocmai de asta nici nu au răspuns. Refuzăm să vedem şi dincolo de realitatea îngustă pe care singuri ne-am creat-o, să interpretăm semnele, să ne deschidem mintea şi sufletul şi să înţelegem de fapt ce se întâmplă. Lovim în continuare orbeşte în copiii din ce în ce mai dezorientaţi şi în profesorii ei înşişi needucaţi. Nu trageţi în pianist! Pianistul e profesor! Un profesor care înţelege că acest colaps din educaţie e poate cel mai bun răspuns dat celor care încă nu sunt în stare să formuleze o întrebare. Sistemul se prăbuşeşte şi bine face! Pentru că noul numai aşa se poate construi.

Criza mondială, economică la început, se dovedeşte acum mult mai profundă şi mai nuanţată. A devenit pe rând o criză morală, de identitate, de sens. Şi încă nu şi-a epuizat faţetele. Iar în educaţie este mai mult decât evidentă. Ceea ce nu înţeleg mulţi, din păcate dintre cei care analizează sau, şi mai grav, gestionează domeniul, este că o CRIZĂ este mereu o OPORTUNITATE. De schimbare, de evoluţie, de creştere. Semnele pe care o criză le generează sunt foarte preţioase. Iar în educaţie aceste semne sunt acum prilej de îngrijorare şi atât. Aceşti copii, fiecare minunat în felul său UNIC, ne transmit un mesaj important şi o vor face până vom înţelege. Rezultatele aşa-zis dezastruoase, prilej de multe discuţii sterile, sunt dovada clară că între copii ca beneficiari ai educaţiei şi sistemul care o generează există o prăpastie de netrecut. Nu mai răspundem nevoilor lor, nu le mai oferim ceea ce şi-ar dori, nu mai avem capacitatea de a le trezi un minim interes. Le oferim informaţie stearpă, deja depăşită pe alocuri sau inutilă de multe ori, îi introducem forţat în nişte şabloane în care nu mai vor să intre pentru că nu li se mai potrivesc. Există deja un refuz din ce în ce mai evident de a se mai supune unui proces profund viciat. Ceea ce mi se pare singurul lucru bun care se întâmplă în educaţia contemporană. Pentru că el este premiza unei schimbări.

Se vorbeşte tot mai mult şi cu aparentă preocupare de schimbare. Dar nu cu suficient curaj şi cu suficientă deschidere. Ca şi în alte domenii ale vieţii noastre adevărata schimbare va veni odată cu schimbarea întregii paradigme sociale, când nivelul de vibraţie va fi suficient de ridicat pentru a genera transformarea profundă a întregii societăţi. Nu mai e mult până departe! Venim!

-va urma-

Meditatia in Acum

Acest text, primit prin e-mail în această dimineată de la draga noastră Rodica, mi-a oferit, mie personal, câteva răspunsuri şi validări importante. Am înţeles de ce sufletul meu refuză orice rutină zilnică şi o respinge tocmai pentru că o consideră o nouă închisoare. Am înţeles că dacă nu-mi dau întânire cu Dumnezeu la ore fixe e tocmai pentru că Dumnezeu e cu mine mereu. Am înţeles multe lucruri pe care intuiţia mea începea să le vadă şi mulţumesc pentru acest semn!

Sri Vasudeva

Bun venit la Sesiunea noastră de Meditaţie Globală de azi. Meditaţia este o călătorie în spaţiul conştienţei. Şi este o călătorie în Acum, în momentul prezent. Este o călătorie prin iluzia lumii materiale, spre libertatea din conştienţă. Subiectul de azi este Lăsaţi ca practica să fie în Acum. 
Ce vreau să spun prin aceasta?

Noi suntem întotdeauna în Acum. Noi suntem întotdeauna în momentul prezent. Aşadar, haideţi să aducem practica în acel moment. Suntem condiţionaţi să credem că meditaţia ar trebui să fie numai într-un anume interval de timp, în fiecare dimineaţă sau în fiecare seară. Sau când avem timp, sau când avem nevoie să o facem. Dar spaţiul conştienţei, care este un spaţiu transformator, sau un spaţiu al procesării, este cu noi tot timpul. Nu ar fi înţelept atunci ca procesarea din conştienţă să ne elibereze de ignoranţă, sau să ne înalţe spre libertate? Nu ar trebui să fie un proces care se derulează continuu?

Aş vrea să spun că acesta este unul dintre primele lucruri pe care le-am învăţat în adevărata spiritualitate. Am crescut cu o mulţime de idei legate de ce ar trebui să fac, din ceea ce am citit. Dar pentru mine nu avea sens să practic o oră, iar restul timpului să fiu liber; să fac orice voiam să fac. Eu întotdeauna am fost tipul de om care să practice ceva în Acum; să stau cu acea practică în Acum. Aceasta trebuia să devină un stil de viaţă. Este deci posibil ca meditaţia – care este o călătorie în conştienţă – să devină un stil de viaţa? Poate fi aceasta legată de felul cum văd eu lumea, cum interacţionez cu lumea în fiecare zi? Dacă stau jos, în meditaţie, eu încerc să mă centrez în acel spaţiu al conştienţei. Şi să pătrund în cele mai pure energii ale fiinţei, aflate dincolo de fizic. Nu ar trebui ca acesta să fie un proces ce are loc în fiecare moment? În care ar trebui să îmi observ spaţiul conştienţei. Prin care ar trebui să îmi rafinez Eul meu, cel care este capabil să pătrundă în energii şi să se manifeste în spaţiu. Nu ar trebui ca aceasta să fie o practică de fiecare moment?

Cum am mai spus, noi suntem atât de prinşi de când se întâmplă procesul, cât de lung ar trebui să fie… De ce nu am opri noi aceste gânduri şi să stăm în practica momentului prezent? Să fim întotdeauna pozitivi. Acum ştiţi şi voi, mie îmi place să văd aspectele pozitive din orice situaţie. Întotdeauna le caut. Când mă confrunt cu negativul, întotdeauna caut pozitivul. Trebuie să existe o fereastră spre pozitivitate.

Deci, idea este că spaţiul conştienţei este cu noi permanent, iar şansa de a practica, de a procesa în spaţiul conştienţei, este cu noi permanent. Este înţelept ca în fiecare moment să căutăm acea şansă. În acest fel am practicat eu meditaţia. Am adus practica în momentul respectiv. Cum pot să o practic, care este calea să o practic Acum? Cum pot eu să o leg de lume, aducând în practică tot ce ştiu? În acest fel practica meditaţiei continuă de-a lungul zilei, în fiecare moment din zi.

Şi îmi place să cred că există doar un moment de timp, pe care trebuie să fiu focalizat. Doar un moment, Acum; întotdeauna este Acum. Trecutul s-a dus, viitorul va veni, dar eu am puterea lui Acum. Deci, în fiecare moment al zilei, în fiecare moment conştient, aveţi acea putere: puterea lui Acum, puterea conştienţei, şansa de a vă conecta la toate energiile spaţiului interior.

Menţineţi-vă deci în acea conştienţă de martor în Acum. Observaţi spaţiul, văzând toate posibilităţile din spaţiu, observând distragerile, dezacordurile. Observaţi-le obiectiv. Nu vă lăsaţi prinşi de ele, fiţi obiectivi. Şi alegeţi posibilităţile optime în fiecare moment. Aceasta este calea; nu credeţi că este aşa?

Suntem la începutul unei noi zile. Nu ar trebui ca practica acestei zile să fie permanenta conştienţă, în fiecare interacţiune, faţă de spaţiul conştienţei? Să observaţi şansele existente. Să aduceţi în practică învăţăturile, care eliberează din ignoranţă. Învăţăturile de manifestare a conştienţei superioare din spaţiu. În această nouă zi, nu ar fi înţelept să ne deschidem spre toate şansele? Vă spun mereu că graţia este cu noi. Aceasta nu este o călătorie fără suport. Aţi putea crede că Cel care ne-a creat ne-ar lăsa abandonaţi? Sigur nu este aşa; graţia este întotdeauna cu noi. De aceea spun eu că acesta este un Mare Joc. Pentru că Cel Divin este acolo, să ne conducă perfect în fiecare situaţie. Însă doar dacă noi suntem deschişi spre El. Însă noi suntem atât de prinşi de propriile noastre drame, încât nu suntem deschişi spre graţia Celui Divin. Graţia este acolo în fiecare moment Acum, în fiecare moment prezent. Aceasta este promisiunea Sa, dacă noi facem efortul de a ne deschide. Suportul Său este mereu acolo.

Deci, de ce să nu stăm în această conştientizare azi, că există doar Acum? Că practica meditaţiei mele se continuă în Acum; eu mă centrez în Acum, pătrund în cele mai puternice energii din fiinţa mea, văd toate şansele din spaţiu. Şanse de acţiune, de interacţiune; şi le folosesc pe toate Acum.

Iar dacă meditaţi în Acum, nu puteţi fi obosiţi din cauza practicii. Acum este un moment; nu mai este timp pentru a fi obosit. Trecutul s-a dus. Acum deţine toate posibilităţile. Lăsaţi ca practica să fie în Acum. Continuaţi centrarea în Acum. Şi nu uitaţi că graţia este mereu cu voi. Niciodată nu sunteţi lăsaţi singuri. Niciodată. Niciodată. Aţi vrea să vă începeţi în acest fel ziua?

Câţi dintre voi sunteţi atât de separaţi, de deconectaţi; nu din cauza Univesului. Noi am construit o închisoare în jurul nostru. Şi tot noi trebuie să deschiem uşa. Fiţi deschişi la toate posibilităţile. Nu fiţi cu mintea îngustă, închisă. Fiţi deschişi la toate posibilităţile acestui moment. Noi purtăm în conştienţă o putere minunată. Suntem fiinţe de conştienţă. Noi suntem lumină. Nu lăsaţi ca gândurile voastre să vă ţină în întuneric.

Căci gândurile noastre crează realitatea. Gândurile noastre crează realitatea. Lăsaţi gândurile să fie deschise. Menţineţi gândul că graţia este cu voi. Menţineţi gândul că există doar un moment. Doar un moment: Acum. Toate posibilităţile sunt cu mine. Vom avea cea mai bună zi posibilă. Cu siguranţă. Dacă noi o facem astfel; este o alegere.

Staţi conştienţi, staţi conectaţi (cu Universul), staţi pozitivi, staţi deschişi, staţi centraţi. Iar acum veniţi alături de mine în meditaţie.

(sursa e-mail)

Psihologie si spiritualitate

Pierre Janin este psiholog și psihoterapeut. Locuiește undeva, în sudul Franței și este cunoscut pentru abordările sale neconvenționale în ceea privește psihoterapia. Face parte dintre aceia cu o viziune largă asupra interiorului omenesc și care cred că dincolo de mintea și de gândurile noastre mai e ceva. Sufletul. A lua în considerare Sufletul atunci când ești psihoterapeut, înseamnă a ieși complet din liniaritatea mecanică a psihologiei clasice și a te plasa de fapt în avangarda Marii Transformări. (...)

Acest tip de abordare – psihologică și spirituală în același timp, îl plasează pe Pierre Janin în avangarda europeană a psihologiei, pentru că la această oră încă, psihologia academică are aroganța de a crede că știe totul despre vârtejurile noastre lăuntrice, crede că totul poate fi explicat prin împrejurări concrete prin care am trecut cândva în această viață, și mai crede că stărilor sufletului omenesc îi pot fi puse etichete. Psihologia tolerează cu condescendență încă, ceea ce numim spiritualitate, pentru simplul motiv că anumite zone ale ființei omenești nu pot fi măsurate și etichetate prin mijloacele convenționale ale științei.

Primul lucru pe care îl remarci la omul acesta este calmul care îl înconjoară ca un halou, emană din priviri, din cuvinte, din tonul său și din gesturile măsurate. Iar căldura, pur și simplu,

se simte. Are un fel de prezență totală atunci când vorbește, un fel de a-și focaliza atenția asupra interlocutorului, un fel de a-l asculta, care creează de jur împrejur senzația de căldură. Vorbind cu Pierre Janin mi-a trecut prin cap că de multe ori noi doar ne prefacem că îl ascultăm pe celălalt, absorbiți fiind de propriile noastre gânduri, că, de fapt, multe dintre întâlnirile noastre se desfășoară în monologuri paralele.

Am vrut să știu cum se vede din perspectiva unui profesionist al psihologiei această tendință planetară de întoarcere a omenirii către spiritualitate, către străvechile repere ale sufletului omenesc, care ar putea fi motivele ei și dacă soluția pentru profunda criză prin care trece umanitatea ar putea veni din zona spiritualității.

”Universul își redobândește sufletul”

Pierre Janin, în primul rând care este legătura dintre psihologie și spiritualitate? Știința tradițională neagă spiritualitatea, aruncând-o în zona superstiției și punând-o pe seama fricii oamenilor de a înfrunta moartea.

După părerea mea nu se mai poate vorbi astăzi despre psihologie fără a vorbi despre spiritualitate, care este un datum fundamental al ființei omenești, iar a neglija aspectul spiritual al ființei este o eroare gravă, o orbire în numele unui model restrictiv al lumii. Psihologia convențională așa cum a fost ea definită la începuturi în Europa a trebuit să recunoască în cele din urmă că nu poate explica și nici rezolva multe dintre bulversările interioare ale omului, rămânând încremenită în ideile începutului de secol 20. Astfel că principalele orientări din psihologia mondială a ultimilor ani pun accentul pe integralitatea ființei omenești și pe acele zone ale psihicului pe care le putem asimila spiritualității. Abia acum psihologia, știința sufletului, își merită numele. În această viziune asupra psihologiei, trăirile mistice de pildă nu mai sunt tratate ca manifestări patologice, ci sunt recunoscute ca focalizări ale conștiinței cu potențial vindecător. Această viziune, care deja nu mai este nouă, deși nu a fost acceptată complet în mediile universitare, este cea mai importantă orientare în psihologie a acestui moment. De fapt, ea se suprapune peste cunoștințe străvechi ale omenirii și reprezintă o întoarcere la cunoașterea pe care oamenii au avut-o dintotdeauna și la conștiința faptului că dincolo de aparența acestei lumi, mai e ceva. Este un reper foarte important, pentru că implică o reprezentare de sine într-un univers coerent, care are o noimă, un fundament spiritual și este opusul viziunii ”științifice” în care omul nu este decât un accident singuratic într-un univers ca o mașinărie. Diferența între cele două viziuni se numește, după părerea mea, ”suflet”.  Universul, în ochii oamenilor, își redobândește sufletul.

”Psi” – doctorii sufletului

În timpurile moderne psihologul tinde să ia locul preotului. In occident toată lumea are un psiholog. De unde vine acestă ”modă” a psihologului? Este vorba despre o nevoie a oamenilor de a vorbi, de a fi ascultați, de a se confesa?

Da, întotdeauna a existat o nevoie de confesiune care, de fapt este nevoia fundamentală de a comunica, de a fi în relație, de a avea pe cineva care să te asculte. De a nu fi singur. Înainte, acestei nevoi fundamentale a omului îi răspundea chiar societatea în care trăia, o societate în care legăturile între oameni erau puternice, legăturile de familie, de clan, de trib. Erau societăți mici, în care oamenii se cunoșteau între ei, în care păstrau legăturile de familie pentru toată viața, și în care, mai ales, existau ritualuri, tradiții ale comunității care țineau oamenii aproape unii de alții. Astăzi nu mai există așa ceva. Societatea în care trăim este pulverizată, legăturile familiale sunt slabe sau inexistente și asistăm la o disoluție a relațiilor dintre oameni. Rezultatul este însingurarea, alienarea, sentimentul că nu mai e nimeni împrejur care să ne asculte și să ne înțeleagă. Religia, care înainte oferea un cadru de referință important, a intrat într-un con de umbră din diferite motive, iar preotul, la care oamenii mergeau atunci când aveau nevoie de cineva care să le asculte păsurile, a pierdut mult din importanță. Dar nevoia de a împărtăși cu cineva conținuturile interioare a rămas aceeași. Ba chiar este încă și mai mare, pentru că ultima redută și ultimul reper, familia, este și ea pe cale să se prăbușească în fața agresiunii acestor timpuri moderne. Dacă privim cu atenție, vom vedea că în societățile cele mai evoluate tehnologic, cum este cea americană de pildă, există cea mai mare nevoie a oamenilor de a sparge această singurătate. O nevoie atât de mare încât sunt dispuși să plătească pe cineva ca să-i asculte. Acesta este un ”psi”, adică un psiholog sau un psihoterapeut. Aproape fiecare are un psiholog. În Europa încă nu este cazul, pentru că aici încă se mai păstrează ceva din vechile repere. Iar în România, dacă nu există încă o nevoie de așa ceva, acest lucru se datorează probabil exact faptului fericit că societatea nu a ajuns la grade de disoluție echivalente cu cele ale Vestului. Nu cunosc bine societatea românească dar, după câte îmi dau seama, românii sunt mai legați de tradițiile lor și sunt mai apropiați de spiritualitatea lor decât în Occident. Acesta este unul dintre motivele pentru care au mai puțină nevoie de un psiholog. Mai puțină, dar nu spun că deloc. Psiholog înseamnă, literalmente, un fel de doctor al sufletului, și dacă până acum psihologia se credea o știință obiectivă, în ultimii zeci de ani ea a trebuit să accepte asumarea spiritualității ca parte fundamentală a psihismului omenesc, astfel că un psiholog trebuie să fie pregătit să întâmpine dimensiunea spirituală a clienților săi. Spiritualitatea nu mai poate fi exclusă din psihologie fără riscul de a rămâne o știință goală, fără obiect, pentru că esența ființei omenești este una spirituală.

Nu se transformă deci psihologul într-un preot al timpurilor moderne?

Nu, pentru că un psiholog nu este moralist. El nu spune trebuie să faci cutare și cutare lucru și astfel vei fi mântuit. Preoții religiilor instituționalizate se poziționau astfel, însă rolul unui psiholog nu este acesta. El ascultă, este un fel de ghid al celui aflat în suferință, către el însuși. Mai curand îl ajută pe acesta să găsească el însuși răspunsurile, decât să-i ofere răspunsuri prefabricate și rigide. Desigur că există și preoți care nu sunt moraliști, care înțeleg că un cadru rigid nu poate vindeca. Dar misiunea unui ”psi” este aceea de a împărtăși o situație împreună cu acela căruia îi este greu, de a fi alături în primul rând, și abia apoi de a încerca să găsească răspunsuri, să demonteze mecanisme interioare, sa să găsească ieșiri din situație. Mulți oameni au nevoie pur și simplu să fie ascultați, să fie auziți, să știe că împart cu cineva o situație dificilă, și acest simplu lucru face să pară lucrurile mai ușoare. Faptul că oamenii au atâta nevoie de acest lucru spune ceva despre felul în care ne-am înstrăinat unii de alții și despre singurătatea și alienarea în care trăim în societățile moderne. Este un indicator al faptului că ceva este greșit în modul în care relaționăm. Relațiile cu ceilalți determină imaginea pe care o avem despre noi înșine. Într-o lume în care ne simțim singuri, în care universul nu mai pare decât o mașinărie cosmică lipsită de suflet, gata să ne strivească în orice moment, nu putem fi decât nefericiți, înfricoșați și însingurați. Aici intervine viziunea spirituală asupra lumii. Într-o lume care are un fundament spiritual, în care omul este legat prin fire invizibile de toți oamenii și de restul cosmosului, însingurarea și frica sunt mai ușor de învins.

”A ști despre iubire nu este același lucru cu a trăi iubirea”

Viziunea spirituală asupra lumii devine astfel o formă de terapie. Cum procedați cu aceia care nu au o astfel de viziune asupra lumii?

Ca să răspund trebuie să revin la deosebirea între religie și spiritualitate. Religia este o formă instituțională a spiritualității. De pildă creștinismul este forma instituțională a spiritualității lui Isus. Diferența este că spiritualitatea este trăită direct, iar religia este mai curand învățată de la alții. O viziune spirituală asupra lumii, ca să fie vindecătoare și ca să schimbe relația noastră cu universul, cu ceilalți oameni și cu noi înșine, trebuie să fie trăită, nu învățată. Atunci când pleci de la premiza că fiecare dintre noi este racordat natural la fluxurile universale, că în adâncurile noastre noi suntem cu adevărat legați profund unii de alții și de cosmosul întreg, ei bine atunci nu-ți mai rămâne decât să îl faci pe celălalt să conștientizeze aceste legături care există deja, care au existat dintotdeauna, dar pe care el le-a uitat. Adevărata conștiință a apartenenței la întreg survine numai atunci când trăiești acest lucru. Există multe feluri în care oamenii pot fi puși în contact cu straturile adânci ale propriei lor conștiințe, proprii terapiilor de tip gestalt sau experiențială sau transpersonală, și nu numai, pe care nu le pot dezvolta aici, dar care au drept rezultat o experiență și nu un raționament sau o informație. Oamenii trăiesc direct anumite experiențe ce conduc la o viziune spirituală asupra lor și a lumii. Aceste experiențe modifică profund felul în care relaționează cu ei înșiși, cu oamenii, felul în care percep lumea. Una este să citești despre iubire, așa cum este ea scrisă în cărțile sfinte ale religiei, și altceva este să trăiești așa ceva, chiar și numai într-un seminar ghidat de un psiholog. Spiritualitatea nu se învață. Se trăiește. În interiorul religiilor instituționale există asemenea oameni, călugări mai ales, care trăiesc experiențe spirituale și pe care îi poți deosebi imediat, pentru că emană un ”ceva” care nu se poate falsifica și care le modifică în întregime felul în care privesc și interacționează cu lumea. Ortodoxia mai ales păstrează această tradiție străveche a experienței, și bănuiesc că aici, în România, știți despre ce este vorba. Revenind la lucrarea unui ”psi”, cel mai important lucru pe care-l poți face pentru un om ce traversează o perioadă sufletească grea, este să încerci să-l racordezi la straturile adânci ale propriei sale ființe, care sunt unul și același lucru cu a-l racorda la suflul întregului univers din care face parte. Acest lucru îl ajută să-și regăsească echilibrul și să aibă încredere în vindecătorul interior care se află acolo. Subliniez din nou că este vorba despre tipuri de terapie experiențiale care, abia în ultimele decenii au devenit mai cunoscute, deși sunt cunoscute de fapt de mii de ani, de când există omenirea. Contactul cu aceste niveluri ale conștiinței determină o regăsire a sensului vieții, a echilibrului psihic și, de foarte multe ori și a celui fizic, pentru că bolile fizice sunt determinate de dezechilibre psihologice. Ca să rezum, în vreme ce religia instituțională afirmă ”urmează-mă pe mine”, spiritualitatea afirmă ”caută în tine însuți, trăiește adevărul”, și aici se intersectează cu ceea cu psihologia transpersonală și cu terapiile de tip experiență.

”Conștiința fără granițe este starea naturală a Ființei”

Ce părere aveți despre aceste terapii de tip experiență, așa cum facem și noi aici în România, mă refer mai ales la cele ce implică stări de conștiință extinsă? Ce rol credeți că pot avea acestea în transformarea universală de conștiință prin care trece Umanitatea?

Experimentarea propriei conștiințe și a adevăratelor sale dimensiuni este probabil singura cale de transformare accelerată și de vindecare în profunzime. Nu suntem altceva decât Conștiință, pe toate nivelurile Ființei noastre, de la nivelurile cele mai dense, fizice, trecând prin cele emoționale și mentale, până la nivelurile noastre cele mai elevate pe care le numim spirituale. Experimentarea Ființei fără granițe, a Ființei universale, înseamnă asumarea integrală a ceea ce suntem, înseamnă disoluția fricii fundamentale care ne bântuie atunci când ne auto-limităm, înseamnă recunoașterea iubirii ca pricipiu esențial al articulării Universului. Dacă ne recunoaștem vastitatea, atunci tot ceea ce se petrece este în interiorul nostru. Dar o asemenea asumare nu se poate petrece în urma lecturii, mintea nu poate concepe multi-dimensiunea a ceea ce suntem. Astfel că singura cale este aceea de a experimenta, de a fi această dimensiune, de a o trăi personal. Vorbim despre ”conștiință extinsă”, dar aceasta este de fapt starea naturală a ființei noastre, extensia, vastitatea. Suferința vine din restrangere, din iluzia granițelor. Odată înlăturate, nimic nu mai stă în calea divinității interioare. Cât despre marea transformare prin care trece Umanitatea, da, părerea mea este că experiența Marii Conștiințe este cel mai mare pas pe care-l putem face acum, cea mai importantă experiență, pentru că, de fapt, ne îndreptăm cu toții, în ansamblu, către acest nivel universal al Conștiinței. A experimenta conștiința fără granițe înseamnă a ne racorda la pulsul transformării, a vibra în același ritm cu ea.

”Nu suntem singuri”

Oamenii caută până la urmă un sprijin atunci când trec prin perioade dificile. Care este  lucrul cel mai important pe care îl comunicați oamenilor când lucrați cu ei?

Sunt conștient de faptul că în civilizația occidentală, cea mai generală problemă cu care se confruntă oamenii este individualismul, credința inoculată de sistemul în care trăim, că avem ce merităm, că noi suntem responsabili pentru tot ceea ce ni se întâmplă. Este o civilizație a cărui pragmatism poartă semințele nefericirii. Oamenii nu mai fac parte din nimic. Fiecare pentru el. Este o atitudine auto-distrugătoare. Cu zeci de ani în urmă, un mare psiholog pe nume Carl Gustav Jung demonstra faptul că fiecare dintre noi este purtătorul a ceea ce el numea ”inconștient colectiv”. Toată istoria omenirii, experiențele tuturor oamenilor care au trăit vreodată pe acestă planetă sunt depozitate undeva, într-un spațiu arhetipal al conștiinței, iar noi suntem influențați de această lume, suntem purtătorii ei, facem parte din ea. Suntem supuși influențelor epocii în care trăim, locului, țării, sistemului de credințe în care ne-am nascut. Asta înseamnă că nu suntem complet reponsabili de ceea ce trăim, că nu este ”vina” noastră că trecem prin ceea ce trecem. Suntem racordați prin conștiința noastră la acest ocean vast al conștiinței omenești și universale. De multe ori oamenii se simt eliberați în momentul în care intră în contact cu această realitate universală, pentru că schimbă sistemul de referință, reperele. Sigur, nu putem evita complet suferința, dar ea nu este obligatorie. Sunt multe de spus aici, dar esențial este acest demers echivalent cu deschiderea unei porți către adevăratele dimensiuni interioare, prin trăire, nu prin explicații și teorii. Aceste porți sunt accesibile oricui, din orice sistem de credințe ar veni, din orice religie. Creștinismul european poartă în sine deschiderea potențială a acestor niveluri, și există oameni care prin rugăciune de pildă, le pot deschide. Doar că nimeni nu-i învață cum să facă acest lucru. În esență însă este același lucru: a experimenta contactul cu cele mai profunde straturi ale ființei omenești, aflate în conexiune cu tot ceea ce ne înconjoară, înseamnă a schimba sistemul de referință de la unul personal, la unul transpersonal sau dincolo de persoană. Înseamnă a recunoaște apartenența la ceva mai mare decât noi înșine.

Așa se explică întoarcerea pretutindeni în lume la credință, la practici spirituale străvechi, la yoga, la meditație, la șamanism…

Da, este nevoia de a ne raporta la ceva ce, în adâncurile noastre, știm că există.

La Divinitate.

Da.

Sunteți credincios?

Da.

(Horia Țurcanu, sursa www.calatoriainimii.net)