duminică, 23 septembrie 2012

Calea sufletului



Suntem fiinţe spirituale care au o experienţă umană.

Acesta e singurul adevăr de care avem nevoie, singurul lucru pe care trebuie să-l ştim în toate căutările noastre. De aici pornesc căutările noastre. Şi tot aici se sfârşesc. De la descoperirea sufletului care este, în esenţa sa primară, spiritual. Nu devii spiritual, EŞTI. Nicio practică, niciun exerciţiu practicat zilnic, nicio dogmă sau credinţă nu te vor duce pe calea sufletului tău dacă tu nu vrei să o vezi cum se întinde în faţa ta. Nu mai ai nimic de făcut. Totul a fost făcut perfect încă de la începuturi. Noi trebuie să ne amintim perfecţiunea acestui început şi să-i permitem să se manifeste. 

Toate experienţele prin care trece sufletul nostru pe cale sunt menite să îl înalţe şi să îl purifice. Dacă sufletul nostru ar fi un vas, orice experienţă nouă este precum o apă limpede care pătrunde în acest vas şi îl inundă. Dacă vasul este curat, apa e bună de băut! Îşi vor potoli setea cu şi de iubire toţi cei care reuşesc să ajungă la acest vas. Dacă vasul nu e curat, nici apa nu va fi. Ce faci atunci? Ţii vasul cu apă murdară sau foloseşti acest prilej pentru a-l curăţa? Şi dacă apa te-a ajutat să-l cureţi, ce faci cu ea? O eliberezi cu recunoştinţă.  

Sunt suflete precum vasele de argint care pot purifica şi alchimiza orice experienţă. Acele suflete şi-au amintit esenţa lor profund spirituală şi divină, iar pentru ele purificarea e un fenomen invers, dinspre suflet spre experienţă. Ele au o libertate mai mare pentru că pot alege să elibereze sau nu o experienţă, ştiind că oricare alegere îi va fi favorabilă. 

Orice suflet e un vas de argint. Unele nu ştiu asta. Altele trebuie curăţate şi lustruite. Dar nu există suflet de altă natură. Pentru că sursa e aceeaşi. Orice experienţă atrage sufletul nostru are acest scop: de a ne aminti esenţa sa divină. Când vom fi conştienţi de acest lucru vom privi aceste experienţe cu recunoştinţă şi cu dragoste. Vom elibera toate fricile, toate durerile, toate suferinţele. Vom permite iubirii să se manifeste în toată frumuseţea şi splendoarea sa. 




miercuri, 12 septembrie 2012

Despre educaţie, cu dragoste

Da, cu dragoste! Cu dragostea care ar trebui să fie baza educaţiei. Acest cuvânt este tabu în acest sistem. Dacă încercaţi să căutaţi în toate documentele mai mult sau mai puţin oficiale care reglementează educaţia din România nu veţi găsi acest cuvânt şi nici altele asemănătoare cum ar fi iubire, compasiune, înţelegere. În schimb găsim din abundenţă termeni precum ierarhii, competenţe, concurs, proba obligatorie, proba eliminatorie şi multe altele asemenea. Ştiu că mulţi încă mai cred că acestea sunt reperele unei educaţii de calitate, că S-A ÎNTÂMPLAT CEVA ÎN UTIMUL TIMP care a răsturnat aceste valori, că şcoala românească nu mai e ce-a fost, că profesorii şi mai ales copiii s-au schimbat. ŞI NU ÎN BINE! Dovada e că toate referirile la problemele educaţiei (care, între noi fie vorba, depaşesc graniţele noastre) aduc în prim-plan neajunsurile şi neîmplinirile. Care, evident, sunt analizate din perspectiva tradiţională, singura încă după care ne ghidăm.
Analizăm la fiecare început şi sfârşit de an aceiaşi parametri, care sunt de la an la an mai slabi, ne învârtim în acelaşi cerc vicios al întrebărilor sterpe care tocmai de asta nici nu au răspuns. Refuzăm să vedem şi dincolo de realitatea îngustă pe care singuri ne-am creat-o, să interpretăm semnele, să ne deschidem mintea şi sufletul şi să înţelegem de fapt ce se întâmplă. Lovim în continuare orbeşte în copiii din ce în ce mai dezorientaţi şi în profesorii ei înşişi needucaţi. Nu trageţi în pianist! Pianistul e profesor! Un profesor care înţelege că acest colaps din educaţie e poate cel mai bun răspuns dat celor care încă nu sunt în stare să formuleze o întrebare. Sistemul se prăbuşeşte şi bine face! Pentru că noul numai aşa se poate construi.
Criza mondială, economică la început, se dovedeşte acum mult mai profundă şi mai nuanţată. A devenit pe rând o criză morală, de identitate, de sens. Şi încă nu şi-a epuizat faţetele. Iar în educaţie este mai mult decât evidentă. Ceea ce nu înţeleg mulţi, din păcate dintre cei care analizează sau, şi mai grav, gestionează domeniul, este că o CRIZĂ este mereu o OPORTUNITATE. De schimbare, de evoluţie, de creştere. Semnele pe care o criză le generează sunt foarte preţioase. Iar în educaţie aceste semne sunt acum prilej de îngrijorare şi atât. Aceşti copii, fiecare minunat în felul său UNIC, ne transmit un mesaj important şi o vor face până vom înţelege. Rezultatele aşa-zis dezastruoase, prilej de multe discuţii sterile, sunt dovada clară că între copii ca beneficiari ai educaţiei şi sistemul care o generează există o prăpastie de netrecut. Nu mai răspundem nevoilor lor, nu le mai oferim ceea ce şi-ar dori, nu mai avem capacitatea de a le trezi un minim interes. Le oferim informaţie stearpă, deja depăşită pe alocuri sau inutilă de multe ori, îi introducem forţat în nişte şabloane în care nu mai vor să intre pentru că nu li se mai potrivesc. Există deja un refuz din ce în ce mai evident de a se mai supune unui proces profund viciat. Ceea ce mi se pare singurul lucru bun care se întâmplă în educaţia contemporană. Pentru că el este premiza unei schimbări.
Se vorbeşte tot mai mult şi cu aparentă preocupare de schimbare. Dar nu cu suficient curaj şi cu suficientă deschidere. Ca şi în alte domenii ale vieţii noastre adevărata schimbare va veni odată cu schimbarea întregii paradigme sociale, când nivelul de vibraţie va fi suficient de ridicat pentru a genera transformarea profundă a întregii societăţi. Nu mai e mult până departe! Venim!

-va urma-

marți, 11 septembrie 2012

Meditatia in Acum


Acest text, primit prin e-mail în această dimineată de la draga noastră Rodica, mi-a oferit, mie personal, câteva răspunsuri şi validări importante. Am înţeles de ce sufletul meu refuză orice rutină zilnică şi o respinge tocmai pentru că o consideră o nouă închisoare. Am înţeles că dacă nu-mi dau întânire cu Dumnezeu la ore fixe e tocmai pentru că Dumnezeu e cu mine mereu. Am înţeles multe lucruri pe care intuiţia mea începea să le vadă şi mulţumesc pentru acest semn!

Sri Vasudeva

Bun venit la Sesiunea noastră de Meditaţie Globală de azi. Meditaţia este o călătorie în spaţiul conştienţei. Şi este o călătorie în Acum, în momentul prezent. Este o călătorie prin iluzia lumii materiale, spre libertatea din conştienţă. Subiectul de azi este Lăsaţi ca practica să fie în Acum. 
Ce vreau să spun prin aceasta?
Noi suntem întotdeauna în Acum. Noi suntem întotdeauna în momentul prezent. Aşadar, haideţi să aducem practica în acel moment. Suntem condiţionaţi să credem că meditaţia ar trebui să fie numai într-un anume interval de timp, în fiecare dimineaţă sau în fiecare seară. Sau când avem timp, sau când avem nevoie să o facem. Dar spaţiul conştienţei, care este un spaţiu transformator, sau un spaţiu al procesării, este cu noi tot timpul. Nu ar fi înţelept atunci ca procesarea din conştienţă să ne elibereze de ignoranţă, sau să ne înalţe spre libertate? Nu ar trebui să fie un proces care se derulează continuu?
Aş vrea să spun că acesta este unul dintre primele lucruri pe care le-am învăţat în adevărata spiritualitate. Am crescut cu o mulţime de idei legate de ce ar trebui să fac, din ceea ce am citit. Dar pentru mine nu avea sens să practic o oră, iar restul timpului să fiu liber; să fac orice voiam să fac. Eu întotdeauna am fost tipul de om care să practice ceva în Acum; să stau cu acea practică în Acum. Aceasta trebuia să devină un stil de viaţă. Este deci posibil ca meditaţia – care este o călătorie în conştienţă – să devină un stil de viaţa? Poate fi aceasta legată de felul cum văd eu lumea, cum interacţionez cu lumea în fiecare zi? Dacă stau jos, în meditaţie, eu încerc să mă centrez în acel spaţiu al conştienţei. Şi să pătrund în cele mai pure energii ale fiinţei, aflate dincolo de fizic. Nu ar trebui ca acesta să fie un proces ce are loc în fiecare moment? În care ar trebui să îmi observ spaţiul conştienţei. Prin care ar trebui să îmi rafinez Eul meu, cel care este capabil să pătrundă în energii şi să se manifeste în spaţiu. Nu ar trebui ca aceasta să fie o practică de fiecare moment?
Cum am mai spus, noi suntem atât de prinşi de când se întâmplă procesul, cât de lung ar trebui să fie… De ce nu am opri noi aceste gânduri şi să stăm în practica momentului prezent? Să fim întotdeauna pozitivi. Acum ştiţi şi voi, mie îmi place să văd aspectele pozitive din orice situaţie. Întotdeauna le caut. Când mă confrunt cu negativul, întotdeauna caut pozitivul. Trebuie să existe o fereastră spre pozitivitate.
Deci, idea este că spaţiul conştienţei este cu noi permanent, iar şansa de a practica, de a procesa în spaţiul conştienţei, este cu noi permanent. Este înţelept ca în fiecare moment să căutăm acea şansă. În acest fel am practicat eu meditaţia. Am adus practica în momentul respectiv. Cum pot să o practic, care este calea să o practic Acum? Cum pot eu să o leg de lume, aducând în practică tot ce ştiu? În acest fel practica meditaţiei continuă de-a lungul zilei, în fiecare moment din zi.
Şi îmi place să cred că există doar un moment de timp, pe care trebuie să fiu focalizat. Doar un moment, Acum; întotdeauna este Acum. Trecutul s-a dus, viitorul va veni, dar eu am puterea lui Acum. Deci, în fiecare moment al zilei, în fiecare moment conştient, aveţi acea putere: puterea lui Acum, puterea conştienţei, şansa de a vă conecta la toate energiile spaţiului interior.
Menţineţi-vă deci în acea conştienţă de martor în Acum. Observaţi spaţiul, văzând toate posibilităţile din spaţiu, observând distragerile, dezacordurile. Observaţi-le obiectiv. Nu vă lăsaţi prinşi de ele, fiţi obiectivi. Şi alegeţi posibilităţile optime în fiecare moment. Aceasta este calea; nu credeţi că este aşa?
Suntem la începutul unei noi zile. Nu ar trebui ca practica acestei zile să fie permanenta conştienţă, în fiecare interacţiune, faţă de spaţiul conştienţei? Să observaţi şansele existente. Să aduceţi în practică învăţăturile, care eliberează din ignoranţă. Învăţăturile de manifestare a conştienţei superioare din spaţiu. În această nouă zi, nu ar fi înţelept să ne deschidem spre toate şansele? Vă spun mereu că graţia este cu noi. Aceasta nu este o călătorie fără suport. Aţi putea crede că Cel care ne-a creat ne-ar lăsa abandonaţi? Sigur nu este aşa; graţia este întotdeauna cu noi. De aceea spun eu că acesta este un Mare Joc. Pentru că Cel Divin este acolo, să ne conducă perfect în fiecare situaţie. Însă doar dacă noi suntem deschişi spre El. Însă noi suntem atât de prinşi de propriile noastre drame, încât nu suntem deschişi spre graţia Celui Divin. Graţia este acolo în fiecare moment Acum, în fiecare moment prezent. Aceasta este promisiunea Sa, dacă noi facem efortul de a ne deschide. Suportul Său este mereu acolo.
Deci, de ce să nu stăm în această conştientizare azi, că există doar Acum? Că practica meditaţiei mele se continuă în Acum; eu mă centrez în Acum, pătrund în cele mai puternice energii din fiinţa mea, văd toate şansele din spaţiu. Şanse de acţiune, de interacţiune; şi le folosesc pe toate Acum.
Iar dacă meditaţi în Acum, nu puteţi fi obosiţi din cauza practicii. Acum este un moment; nu mai este timp pentru a fi obosit. Trecutul s-a dus. Acum deţine toate posibilităţile. Lăsaţi ca practica să fie în Acum. Continuaţi centrarea în Acum. Şi nu uitaţi că graţia este mereu cu voi. Niciodată nu sunteţi lăsaţi singuri. Niciodată. Niciodată. Aţi vrea să vă începeţi în acest fel ziua?
Câţi dintre voi sunteţi atât de separaţi, de deconectaţi; nu din cauza Univesului. Noi am construit o închisoare în jurul nostru. Şi tot noi trebuie să deschiem uşa. Fiţi deschişi la toate posibilităţile. Nu fiţi cu mintea îngustă, închisă. Fiţi deschişi la toate posibilităţile acestui moment. Noi purtăm în conştienţă o putere minunată. Suntem fiinţe de conştienţă. Noi suntem lumină. Nu lăsaţi ca gândurile voastre să vă ţină în întuneric.
Căci gândurile noastre crează realitatea. Gândurile noastre crează realitatea. Lăsaţi gândurile să fie deschise. Menţineţi gândul că graţia este cu voi. Menţineţi gândul că există doar un moment. Doar un moment: Acum. Toate posibilităţile sunt cu mine. Vom avea cea mai bună zi posibilă. Cu siguranţă. Dacă noi o facem astfel; este o alegere.
Staţi conştienţi, staţi conectaţi (cu Universul), staţi pozitivi, staţi deschişi, staţi centraţi. Iar acum veniţi alături de mine în meditaţie.

(sursa e-mail)

luni, 10 septembrie 2012

Psihologie si spiritualitate


Pierre Janin este psiholog și psihoterapeut. Locuiește undeva, în sudul Franței și este cunoscut pentru abordările sale neconvenționale în ceea privește psihoterapia. Face parte dintre aceia cu o viziune largă asupra interiorului omenesc și care cred că dincolo de mintea și de gândurile noastre mai e ceva. Sufletul. A lua în considerare Sufletul atunci când ești psihoterapeut, înseamnă a ieși complet din liniaritatea mecanică a psihologiei clasice și a te plasa de fapt în avangarda Marii Transformări. (...)


Acest tip de abordare – psihologică și spirituală în același timp, îl plasează pe Pierre Janin în avangarda europeană a psihologiei, pentru că la această oră încă, psihologia academică are aroganța de a crede că știe totul despre vârtejurile noastre lăuntrice, crede că totul poate fi explicat prin împrejurări concrete prin care am trecut cândva în această viață, și mai crede că stărilor sufletului omenesc îi pot fi puse etichete. Psihologia tolerează cu condescendență încă, ceea ce numim spiritualitate, pentru simplul motiv că anumite zone ale ființei omenești nu pot fi măsurate și etichetate prin mijloacele convenționale ale științei.
Primul lucru pe care îl remarci la omul acesta este calmul care îl înconjoară ca un halou, emană din priviri, din cuvinte, din tonul său și din gesturile măsurate. Iar căldura, pur și simplu,
se simte. Are un fel de prezență totală atunci când vorbește, un fel de a-și focaliza atenția asupra interlocutorului, un fel de a-l asculta, care creează de jur împrejur senzația de căldură. Vorbind cu Pierre Janin mi-a trecut prin cap că de multe ori noi doar ne prefacem că îl ascultăm pe celălalt, absorbiți fiind de propriile noastre gânduri, că, de fapt, multe dintre întâlnirile noastre se desfășoară în monologuri paralele.
Am vrut să știu cum se vede din perspectiva unui profesionist al psihologiei această tendință planetară de întoarcere a omenirii către spiritualitate, către străvechile repere ale sufletului omenesc, care ar putea fi motivele ei și dacă soluția pentru profunda criză prin care trece umanitatea ar putea veni din zona spiritualității.

”Universul își redobândește sufletul”

Pierre Janin, în primul rând care este legătura dintre psihologie și spiritualitate? Știința tradițională neagă spiritualitatea, aruncând-o în zona superstiției și punând-o pe seama fricii oamenilor de a înfrunta moartea.
După părerea mea nu se mai poate vorbi astăzi despre psihologie fără a vorbi despre spiritualitate, care este un datum fundamental al ființei omenești, iar a neglija aspectul spiritual al ființei este o eroare gravă, o orbire în numele unui model restrictiv al lumii. Psihologia convențională așa cum a fost ea definită la începuturi în Europa a trebuit să recunoască în cele din urmă că nu poate explica și nici rezolva multe dintre bulversările interioare ale omului, rămânând încremenită în ideile începutului de secol 20. Astfel că principalele orientări din psihologia mondială a ultimilor ani pun accentul pe integralitatea ființei omenești și pe acele zone ale psihicului pe care le putem asimila spiritualității. Abia acum psihologia, știința sufletului, își merită numele. În această viziune asupra psihologiei, trăirile mistice de pildă nu mai sunt tratate ca manifestări patologice, ci sunt recunoscute ca focalizări ale conștiinței cu potențial vindecător. Această viziune, care deja nu mai este nouă, deși nu a fost acceptată complet în mediile universitare, este cea mai importantă orientare în psihologie a acestui moment. De fapt, ea se suprapune peste cunoștințe străvechi ale omenirii și reprezintă o întoarcere la cunoașterea pe care oamenii au avut-o dintotdeauna și la conștiința faptului că dincolo de aparența acestei lumi, mai e ceva. Este un reper foarte important, pentru că implică o reprezentare de sine într-un univers coerent, care are o noimă, un fundament spiritual și este opusul viziunii ”științifice” în care omul nu este decât un accident singuratic într-un univers ca o mașinărie. Diferența între cele două viziuni se numește, după părerea mea, ”suflet”.  Universul, în ochii oamenilor, își redobândește sufletul.

”Psi” – doctorii sufletului

În timpurile moderne psihologul tinde să ia locul preotului. In occident toată lumea are un psiholog. De unde vine acestă ”modă” a psihologului? Este vorba despre o nevoie a oamenilor de a vorbi, de a fi ascultați, de a se confesa?
Da, întotdeauna a existat o nevoie de confesiune care, de fapt este nevoia fundamentală de a comunica, de a fi în relație, de a avea pe cineva care să te asculte. De a nu fi singur. Înainte, acestei nevoi fundamentale a omului îi răspundea chiar societatea în care trăia, o societate în care legăturile între oameni erau puternice, legăturile de familie, de clan, de trib. Erau societăți mici, în care oamenii se cunoșteau între ei, în care păstrau legăturile de familie pentru toată viața, și în care, mai ales, existau ritualuri, tradiții ale comunității care țineau oamenii aproape unii de alții. Astăzi nu mai există așa ceva. Societatea în care trăim este pulverizată, legăturile familiale sunt slabe sau inexistente și asistăm la o disoluție a relațiilor dintre oameni. Rezultatul este însingurarea, alienarea, sentimentul că nu mai e nimeni împrejur care să ne asculte și să ne înțeleagă. Religia, care înainte oferea un cadru de referință important, a intrat într-un con de umbră din diferite motive, iar preotul, la care oamenii mergeau atunci când aveau nevoie de cineva care să le asculte păsurile, a pierdut mult din importanță. Dar nevoia de a împărtăși cu cineva conținuturile interioare a rămas aceeași. Ba chiar este încă și mai mare, pentru că ultima redută și ultimul reper, familia, este și ea pe cale să se prăbușească în fața agresiunii acestor timpuri moderne. Dacă privim cu atenție, vom vedea că în societățile cele mai evoluate tehnologic, cum este cea americană de pildă, există cea mai mare nevoie a oamenilor de a sparge această singurătate. O nevoie atât de mare încât sunt dispuși să plătească pe cineva ca să-i asculte. Acesta este un ”psi”, adică un psiholog sau un psihoterapeut. Aproape fiecare are un psiholog. În Europa încă nu este cazul, pentru că aici încă se mai păstrează ceva din vechile repere. Iar în România, dacă nu există încă o nevoie de așa ceva, acest lucru se datorează probabil exact faptului fericit că societatea nu a ajuns la grade de disoluție echivalente cu cele ale Vestului. Nu cunosc bine societatea românească dar, după câte îmi dau seama, românii sunt mai legați de tradițiile lor și sunt mai apropiați de spiritualitatea lor decât în Occident. Acesta este unul dintre motivele pentru care au mai puțină nevoie de un psiholog. Mai puțină, dar nu spun că deloc. Psiholog înseamnă, literalmente, un fel de doctor al sufletului, și dacă până acum psihologia se credea o știință obiectivă, în ultimii zeci de ani ea a trebuit să accepte asumarea spiritualității ca parte fundamentală a psihismului omenesc, astfel că un psiholog trebuie să fie pregătit să întâmpine dimensiunea spirituală a clienților săi. Spiritualitatea nu mai poate fi exclusă din psihologie fără riscul de a rămâne o știință goală, fără obiect, pentru că esența ființei omenești este una spirituală.
Nu se transformă deci psihologul într-un preot al timpurilor moderne?
Nu, pentru că un psiholog nu este moralist. El nu spune trebuie să faci cutare și cutare lucru și astfel vei fi mântuit. Preoții religiilor instituționalizate se poziționau astfel, însă rolul unui psiholog nu este acesta. El ascultă, este un fel de ghid al celui aflat în suferință, către el însuși. Mai curand îl ajută pe acesta să găsească el însuși răspunsurile, decât să-i ofere răspunsuri prefabricate și rigide. Desigur că există și preoți care nu sunt moraliști, care înțeleg că un cadru rigid nu poate vindeca. Dar misiunea unui ”psi” este aceea de a împărtăși o situație împreună cu acela căruia îi este greu, de a fi alături în primul rând, și abia apoi de a încerca să găsească răspunsuri, să demonteze mecanisme interioare, sa să găsească ieșiri din situație. Mulți oameni au nevoie pur și simplu să fie ascultați, să fie auziți, să știe că împart cu cineva o situație dificilă, și acest simplu lucru face să pară lucrurile mai ușoare. Faptul că oamenii au atâta nevoie de acest lucru spune ceva despre felul în care ne-am înstrăinat unii de alții și despre singurătatea și alienarea în care trăim în societățile moderne. Este un indicator al faptului că ceva este greșit în modul în care relaționăm. Relațiile cu ceilalți determină imaginea pe care o avem despre noi înșine. Într-o lume în care ne simțim singuri, în care universul nu mai pare decât o mașinărie cosmică lipsită de suflet, gata să ne strivească în orice moment, nu putem fi decât nefericiți, înfricoșați și însingurați. Aici intervine viziunea spirituală asupra lumii. Într-o lume care are un fundament spiritual, în care omul este legat prin fire invizibile de toți oamenii și de restul cosmosului, însingurarea și frica sunt mai ușor de învins.

”A ști despre iubire nu este același lucru cu a trăi iubirea”

Viziunea spirituală asupra lumii devine astfel o formă de terapie. Cum procedați cu aceia care nu au o astfel de viziune asupra lumii?
Ca să răspund trebuie să revin la deosebirea între religie și spiritualitate. Religia este o formă instituțională a spiritualității. De pildă creștinismul este forma instituțională a spiritualității lui Isus. Diferența este că spiritualitatea este trăită direct, iar religia este mai curand învățată de la alții. O viziune spirituală asupra lumii, ca să fie vindecătoare și ca să schimbe relația noastră cu universul, cu ceilalți oameni și cu noi înșine, trebuie să fie trăită, nu învățată. Atunci când pleci de la premiza că fiecare dintre noi este racordat natural la fluxurile universale, că în adâncurile noastre noi suntem cu adevărat legați profund unii de alții și de cosmosul întreg, ei bine atunci nu-ți mai rămâne decât să îl faci pe celălalt să conștientizeze aceste legături care există deja, care au existat dintotdeauna, dar pe care el le-a uitat. Adevărata conștiință a apartenenței la întreg survine numai atunci când trăiești acest lucru. Există multe feluri în care oamenii pot fi puși în contact cu straturile adânci ale propriei lor conștiințe, proprii terapiilor de tip gestalt sau experiențială sau transpersonală, și nu numai, pe care nu le pot dezvolta aici, dar care au drept rezultat o experiență și nu un raționament sau o informație. Oamenii trăiesc direct anumite experiențe ce conduc la o viziune spirituală asupra lor și a lumii. Aceste experiențe modifică profund felul în care relaționează cu ei înșiși, cu oamenii, felul în care percep lumea. Una este să citești despre iubire, așa cum este ea scrisă în cărțile sfinte ale religiei, și altceva este să trăiești așa ceva, chiar și numai într-un seminar ghidat de un psiholog. Spiritualitatea nu se învață. Se trăiește. În interiorul religiilor instituționale există asemenea oameni, călugări mai ales, care trăiesc experiențe spirituale și pe care îi poți deosebi imediat, pentru că emană un ”ceva” care nu se poate falsifica și care le modifică în întregime felul în care privesc și interacționează cu lumea. Ortodoxia mai ales păstrează această tradiție străveche a experienței, și bănuiesc că aici, în România, știți despre ce este vorba. Revenind la lucrarea unui ”psi”, cel mai important lucru pe care-l poți face pentru un om ce traversează o perioadă sufletească grea, este să încerci să-l racordezi la straturile adânci ale propriei sale ființe, care sunt unul și același lucru cu a-l racorda la suflul întregului univers din care face parte. Acest lucru îl ajută să-și regăsească echilibrul și să aibă încredere în vindecătorul interior care se află acolo. Subliniez din nou că este vorba despre tipuri de terapie experiențiale care, abia în ultimele decenii au devenit mai cunoscute, deși sunt cunoscute de fapt de mii de ani, de când există omenirea. Contactul cu aceste niveluri ale conștiinței determină o regăsire a sensului vieții, a echilibrului psihic și, de foarte multe ori și a celui fizic, pentru că bolile fizice sunt determinate de dezechilibre psihologice. Ca să rezum, în vreme ce religia instituțională afirmă ”urmează-mă pe mine”, spiritualitatea afirmă ”caută în tine însuți, trăiește adevărul”, și aici se intersectează cu ceea cu psihologia transpersonală și cu terapiile de tip experiență.

”Conștiința fără granițe este starea naturală a Ființei”

Ce părere aveți despre aceste terapii de tip experiență, așa cum facem și noi aici în România, mă refer mai ales la cele ce implică stări de conștiință extinsă? Ce rol credeți că pot avea acestea în transformarea universală de conștiință prin care trece Umanitatea?
Experimentarea propriei conștiințe și a adevăratelor sale dimensiuni este probabil singura cale de transformare accelerată și de vindecare în profunzime. Nu suntem altceva decât Conștiință, pe toate nivelurile Ființei noastre, de la nivelurile cele mai dense, fizice, trecând prin cele emoționale și mentale, până la nivelurile noastre cele mai elevate pe care le numim spirituale. Experimentarea Ființei fără granițe, a Ființei universale, înseamnă asumarea integrală a ceea ce suntem, înseamnă disoluția fricii fundamentale care ne bântuie atunci când ne auto-limităm, înseamnă recunoașterea iubirii ca pricipiu esențial al articulării Universului. Dacă ne recunoaștem vastitatea, atunci tot ceea ce se petrece este în interiorul nostru. Dar o asemenea asumare nu se poate petrece în urma lecturii, mintea nu poate concepe multi-dimensiunea a ceea ce suntem. Astfel că singura cale este aceea de a experimenta, de a fi această dimensiune, de a o trăi personal. Vorbim despre ”conștiință extinsă”, dar aceasta este de fapt starea naturală a ființei noastre, extensia, vastitatea. Suferința vine din restrangere, din iluzia granițelor. Odată înlăturate, nimic nu mai stă în calea divinității interioare. Cât despre marea transformare prin care trece Umanitatea, da, părerea mea este că experiența Marii Conștiințe este cel mai mare pas pe care-l putem face acum, cea mai importantă experiență, pentru că, de fapt, ne îndreptăm cu toții, în ansamblu, către acest nivel universal al Conștiinței. A experimenta conștiința fără granițe înseamnă a ne racorda la pulsul transformării, a vibra în același ritm cu ea.

”Nu suntem singuri”

Oamenii caută până la urmă un sprijin atunci când trec prin perioade dificile. Care este  lucrul cel mai important pe care îl comunicați oamenilor când lucrați cu ei?
Sunt conștient de faptul că în civilizația occidentală, cea mai generală problemă cu care se confruntă oamenii este individualismul, credința inoculată de sistemul în care trăim, că avem ce merităm, că noi suntem responsabili pentru tot ceea ce ni se întâmplă. Este o civilizație a cărui pragmatism poartă semințele nefericirii. Oamenii nu mai fac parte din nimic. Fiecare pentru el. Este o atitudine auto-distrugătoare. Cu zeci de ani în urmă, un mare psiholog pe nume Carl Gustav Jung demonstra faptul că fiecare dintre noi este purtătorul a ceea ce el numea ”inconștient colectiv”. Toată istoria omenirii, experiențele tuturor oamenilor care au trăit vreodată pe acestă planetă sunt depozitate undeva, într-un spațiu arhetipal al conștiinței, iar noi suntem influențați de această lume, suntem purtătorii ei, facem parte din ea. Suntem supuși influențelor epocii în care trăim, locului, țării, sistemului de credințe în care ne-am nascut. Asta înseamnă că nu suntem complet reponsabili de ceea ce trăim, că nu este ”vina” noastră că trecem prin ceea ce trecem. Suntem racordați prin conștiința noastră la acest ocean vast al conștiinței omenești și universale. De multe ori oamenii se simt eliberați în momentul în care intră în contact cu această realitate universală, pentru că schimbă sistemul de referință, reperele. Sigur, nu putem evita complet suferința, dar ea nu este obligatorie. Sunt multe de spus aici, dar esențial este acest demers echivalent cu deschiderea unei porți către adevăratele dimensiuni interioare, prin trăire, nu prin explicații și teorii. Aceste porți sunt accesibile oricui, din orice sistem de credințe ar veni, din orice religie. Creștinismul european poartă în sine deschiderea potențială a acestor niveluri, și există oameni care prin rugăciune de pildă, le pot deschide. Doar că nimeni nu-i învață cum să facă acest lucru. În esență însă este același lucru: a experimenta contactul cu cele mai profunde straturi ale ființei omenești, aflate în conexiune cu tot ceea ce ne înconjoară, înseamnă a schimba sistemul de referință de la unul personal, la unul transpersonal sau dincolo de persoană. Înseamnă a recunoaște apartenența la ceva mai mare decât noi înșine.
Așa se explică întoarcerea pretutindeni în lume la credință, la practici spirituale străvechi, la yoga, la meditație, la șamanism…
Da, este nevoia de a ne raporta la ceva ce, în adâncurile noastre, știm că există.
La Divinitate.
Da.
Sunteți credincios?
Da.

(Horia Țurcanu, sursa www.calatoriainimii.net)

Despre iubire...


Când  dragostea vă-ndeamnă, urmaţi-o,
Chiar de cărările ei vă sunt anevoioase şi abrupte.
Şi când vă învăluie cu aripile sale, lăsaţi-vă în seama ei
Chiar dacă sabia ascunsă în penajul său vă poate răni.
Şi-atunci când vă vorbeşte, încredeţi-vă în ea,
Chiar dacă glasul ei v-ar spulbera visurile aşa cum vântul de miazănoapte vă răvăşeşte grădinile.
Căci întocmai precum dragostea vă-coronează, tot ea vă răstigneşte.
Dacă vă stă alături ca să creşteţi,
Tot ea vă curăţă apoi de uscături.
Aşa cum urcă-n vârf ca să vă mângâie cele mai crude rămurele ce tremură în soare,
La fel va coborî până la rădăcini şi le va zdruncina din încleştarea ce le ţine sub pământ.
Ca snopii de grâu v-aduce laolaltă către sine
Vă treieră pentru a vă dezgoli,
Vă cerne spre a vă lepăda de pleavă,
Vă macină întru neprihănire
Vă frământă până ce deveniţi supuşi
Şi-apoi vă-ncredinţează focului ei divin ca să ajungeţi pâine sfânta, pâinea lui Dumnezeu.
Toate aceastea din dragoste le înduraţi ca să cunoaşteţi tainele alor voastre inimi



Şi, în acea cunoaştere, să deveniţi a Vieţii inime fărâme.
Dar dacă, temători, veţi căuta în dragoste doar pacea şi-ncântarea
Mai bine-atunci de v-aţi ascunde goliciunea şi de a-ţi pleca din treierişul dragostei
În lumea fără de-anotimpuri unde veţi râde, dar nu cu toată gura şi-unde veţi plânge, dar nu cu toate lacrimile.
Iubirea se dăruieşte numai pe sine, iar de primit, primeşte numai din ea însăşi.
Iubirea nu-i stăpână şi nici nu se vrea stăpânită,
Căci dragostea îşi este sieşi de ajuns
Iar când iubeşti nu trebuie să-i spui:
„Îl am pe Dumnezeu în inimă”, ci mai degrabă spune: Eu sunt în inima lui Dumnezeu.
Şi să nu crezi că-ţi este dat să-i schimbi iubirii calea, ci dacă-i vei fi vrednic, doar ea te va călăuzi.
Dragostea nu-şi doreşte decât împlinirea.
Dar de iubeşti şi eşti bântuit de patimi, atunci să fie aceastea patimile tale:
Să te topeşti, să fii izvor cu apă repede, ce susură melodios în noapte.
Să ştii durerea prea aprinsei pasiuni,
Să fii rănit de propria-ţi cunoaştere a iubirii.
Şi-atunci să sângerezi de bună voie şi cu bucurie,
Să te trezeşti în zori cu inima uşoară şi recunoscător pentru încă o zi de dragoste,
Să te opreşti la miezul zilei şi-atunci să meditezi întru al dragostei extaz,
Să te întorci acasă pe-nserat, plin de recunoştinţă.
Şi mai apoi s-adormi c-o rugăciune-n suflet pentru cel iubit şi cu un cântec de laudă pe buze.

 (Kahlil Gibran)


duminică, 9 septembrie 2012

Iubirea, singura salvare...


     Contradicţia sau paradoxul este că unii se cred în stare să salveze o planetă înainte de a se salva pe sine — să dăruiască iubire cosmică, pe cînd ei niciodată nu au lăsat să primească iubirea individuală de care aveau nevoie în propriile vieţi. De unde puteau să ştie cum arată sau cum se simte această iubire?

     Dacă noi toţi am avea mai mult din iubirea de care avem nevoie, nu am fi aşa de preocupaţi de salvarea planetei. Oamenii creează problemele lumii şi planeta are nevoie acum să fie salvată tocmai din cauză că, la nivel individual, nu avem parte de iubire. Ar fi mai bine dacă oamenii ar primi ceea ce doresc, deoarece atunci ei n-ar mai fi atît de distructivi. Gîndurile le blochează energia vitală, dar iubirea rezolvă instantaneu problemele. (Elena Francisc)






(sursa  facebook)

Iubire, renunţare, compasiune...Osho


" Dacă iubirea ta este atât de mare pentru a conţine şi renunţarea, numai atunci se poate numi iubire. Dacă renunţarea este destul de mare ca să conţină şi iubirea, abia atunci este cu adevărat renunţare. Şi cea mai mare creştere posibilă este atunci când un om le manifestă pe amândouă." (Osho)


sâmbătă, 8 septembrie 2012

Superba lectie...

Autobiografie in cinci capitole scurte 
de Portia Nelson 

I. 
Merg pe strada. 
Pe trotuar e o groapa adanca. 
Cad inauntru. 
Sunt pierduta... Sunt neajutorata. 
Nu e vina mea. 
Dureaza o vesnicie sa gasesc o cale de iesire. 

II. 
Merg pe aceeasi strada. 
Pe trotuar e o groapa mare. 
Ma prefac ca nu o vad. 
Cad din nou inauntru. 
Nu-mi vine sa cred ca ma gasesc in acelasi loc. 
Dar nu e vina mea. 
Si tot imi ia mult timp pana sa ies afara. 

III. 
Merg pe aceeasi strada. 
Pe trotuar e o groapa mare. 
Vad ca e acolo. 
Si totusi cad in ea... e un obicei. 
Ochii mei sunt deschisi. 
Stiu unde sunt. 
Este vina mea. 
Reusesc sa ies afara imediat. 

IV. 
Merg pe aceeasi strada. 
Pe trotuar e o groapa mare. 
O ocolesc. 

V. 
Merg pe o alta strada.

Calea sufletului...

   
Călătoria mea cu mine insămi... Cea mai importantă, cea mai completă si cea mai interesantă călătorie a acestei vieţi. Şi a celor ce-au fost şi vor veni. O călătorie în care aştept să mi se alăture suflete care vibrează cu sufletul meu, care primind darurile pe care cu bucurie le ofer să simtă că prin aceasta sunt mai aproape de Divin. 

     Probabil nu tot ce voi oferi aici vor fi gânduri ale mele. Pentru multe eu voi fi doar un canal, un releu de manifestare. Voi aduce aici tot ceea ce simt că rezonează cu vibraţia mea, în incercarea de a mă descoperi. E un parcurs frumos, de bucurie şi pace. Pentru că nu e ceva ce ,,trebuie" ci e ceva ce ESTE.