miercuri, 12 septembrie 2012

Despre educaţie, cu dragoste

Da, cu dragoste! Cu dragostea care ar trebui să fie baza educaţiei. Acest cuvânt este tabu în acest sistem. Dacă încercaţi să căutaţi în toate documentele mai mult sau mai puţin oficiale care reglementează educaţia din România nu veţi găsi acest cuvânt şi nici altele asemănătoare cum ar fi iubire, compasiune, înţelegere. În schimb găsim din abundenţă termeni precum ierarhii, competenţe, concurs, proba obligatorie, proba eliminatorie şi multe altele asemenea. Ştiu că mulţi încă mai cred că acestea sunt reperele unei educaţii de calitate, că S-A ÎNTÂMPLAT CEVA ÎN UTIMUL TIMP care a răsturnat aceste valori, că şcoala românească nu mai e ce-a fost, că profesorii şi mai ales copiii s-au schimbat. ŞI NU ÎN BINE! Dovada e că toate referirile la problemele educaţiei (care, între noi fie vorba, depaşesc graniţele noastre) aduc în prim-plan neajunsurile şi neîmplinirile. Care, evident, sunt analizate din perspectiva tradiţională, singura încă după care ne ghidăm.
Analizăm la fiecare început şi sfârşit de an aceiaşi parametri, care sunt de la an la an mai slabi, ne învârtim în acelaşi cerc vicios al întrebărilor sterpe care tocmai de asta nici nu au răspuns. Refuzăm să vedem şi dincolo de realitatea îngustă pe care singuri ne-am creat-o, să interpretăm semnele, să ne deschidem mintea şi sufletul şi să înţelegem de fapt ce se întâmplă. Lovim în continuare orbeşte în copiii din ce în ce mai dezorientaţi şi în profesorii ei înşişi needucaţi. Nu trageţi în pianist! Pianistul e profesor! Un profesor care înţelege că acest colaps din educaţie e poate cel mai bun răspuns dat celor care încă nu sunt în stare să formuleze o întrebare. Sistemul se prăbuşeşte şi bine face! Pentru că noul numai aşa se poate construi.
Criza mondială, economică la început, se dovedeşte acum mult mai profundă şi mai nuanţată. A devenit pe rând o criză morală, de identitate, de sens. Şi încă nu şi-a epuizat faţetele. Iar în educaţie este mai mult decât evidentă. Ceea ce nu înţeleg mulţi, din păcate dintre cei care analizează sau, şi mai grav, gestionează domeniul, este că o CRIZĂ este mereu o OPORTUNITATE. De schimbare, de evoluţie, de creştere. Semnele pe care o criză le generează sunt foarte preţioase. Iar în educaţie aceste semne sunt acum prilej de îngrijorare şi atât. Aceşti copii, fiecare minunat în felul său UNIC, ne transmit un mesaj important şi o vor face până vom înţelege. Rezultatele aşa-zis dezastruoase, prilej de multe discuţii sterile, sunt dovada clară că între copii ca beneficiari ai educaţiei şi sistemul care o generează există o prăpastie de netrecut. Nu mai răspundem nevoilor lor, nu le mai oferim ceea ce şi-ar dori, nu mai avem capacitatea de a le trezi un minim interes. Le oferim informaţie stearpă, deja depăşită pe alocuri sau inutilă de multe ori, îi introducem forţat în nişte şabloane în care nu mai vor să intre pentru că nu li se mai potrivesc. Există deja un refuz din ce în ce mai evident de a se mai supune unui proces profund viciat. Ceea ce mi se pare singurul lucru bun care se întâmplă în educaţia contemporană. Pentru că el este premiza unei schimbări.
Se vorbeşte tot mai mult şi cu aparentă preocupare de schimbare. Dar nu cu suficient curaj şi cu suficientă deschidere. Ca şi în alte domenii ale vieţii noastre adevărata schimbare va veni odată cu schimbarea întregii paradigme sociale, când nivelul de vibraţie va fi suficient de ridicat pentru a genera transformarea profundă a întregii societăţi. Nu mai e mult până departe! Venim!

-va urma-

Niciun comentariu: