Când dragostea vă-ndeamnă, urmaţi-o,
Chiar de cărările ei vă sunt anevoioase şi abrupte.
Şi când vă învăluie cu aripile sale, lăsaţi-vă în seama ei
Chiar dacă sabia ascunsă în penajul său vă poate răni.
Şi-atunci când vă vorbeşte, încredeţi-vă în ea,
Chiar dacă glasul ei v-ar spulbera visurile aşa cum vântul de miazănoapte vă răvăşeşte grădinile.
Căci întocmai precum dragostea vă-coronează, tot ea vă răstigneşte.
Dacă vă stă alături ca să creşteţi,
Tot ea vă curăţă apoi de uscături.
Aşa cum urcă-n vârf ca să vă mângâie cele mai crude rămurele ce tremură în soare,
La fel va coborî până la rădăcini şi le va zdruncina din încleştarea ce le ţine sub pământ.
Ca snopii de grâu v-aduce laolaltă către sine
Vă treieră pentru a vă dezgoli,
Vă cerne spre a vă lepăda de pleavă,
Vă macină întru neprihănire
Vă frământă până ce deveniţi supuşi
Şi-apoi vă-ncredinţează focului ei divin ca să ajungeţi pâine sfânta, pâinea lui Dumnezeu.
Toate aceastea din dragoste le înduraţi ca să cunoaşteţi tainele alor voastre inimi
Şi, în acea cunoaştere, să deveniţi a Vieţii inime fărâme.
Dar dacă, temători, veţi căuta în dragoste doar pacea şi-ncântarea
Mai bine-atunci de v-aţi ascunde goliciunea şi de a-ţi pleca din treierişul dragostei
În lumea fără de-anotimpuri unde veţi râde, dar nu cu toată gura şi-unde veţi plânge, dar nu cu toate lacrimile.
Iubirea se dăruieşte numai pe sine, iar de primit, primeşte numai din ea însăşi.
Iubirea nu-i stăpână şi nici nu se vrea stăpânită,
Căci dragostea îşi este sieşi de ajuns
Iar când iubeşti nu trebuie să-i spui:
„Îl am pe Dumnezeu în inimă”, ci mai degrabă spune: Eu sunt în inima lui Dumnezeu.
Şi să nu crezi că-ţi este dat să-i schimbi iubirii calea, ci dacă-i vei fi vrednic, doar ea te va călăuzi.
Dragostea nu-şi doreşte decât împlinirea.
Dar de iubeşti şi eşti bântuit de patimi, atunci să fie aceastea patimile tale:
Să te topeşti, să fii izvor cu apă repede, ce susură melodios în noapte.
Să ştii durerea prea aprinsei pasiuni,
Să fii rănit de propria-ţi cunoaştere a iubirii.
Şi-atunci să sângerezi de bună voie şi cu bucurie,
Să te trezeşti în zori cu inima uşoară şi recunoscător pentru încă o zi de dragoste,
Să te opreşti la miezul zilei şi-atunci să meditezi întru al dragostei extaz,
Să te întorci acasă pe-nserat, plin de recunoştinţă.
Şi mai apoi s-adormi c-o rugăciune-n suflet pentru cel iubit şi cu un cântec de laudă pe buze.
(Kahlil Gibran)
